Poetul, arhivist al lumii, în zestrea cerească de pretutindeni: întrupare, trăire, simțire, creație…

Idealismul poate fi o aspirație iluministă, punctată, în cazul scriitorului, de ilustrațiile libertății… Pentru că libertatea se poate conjuga și dincolo de timpul lui a fost și va fi fost… Poate fi însăși străpungerea din celula de azi a fiecăruia… Ca individ, ca neam și nații, ca personaje încă vii și întrebătoare chiar și într-o Cetate continuu asediată… Căci, scriitorul este el însuși un asediat… În și de propria lume, în raport cu lumea din exteriorul său, cu putințele și drepturile ce i se recunosc… Cu virtuțiile de respirație a libertății, dar și cu reproșurile, uneori coercitive, ale nesupunerii sub lesele și în strânsoarea botnițelor celor din jur… Și nu, nu există libertate mai puțin vătămătoare… Pentru că nu rațiunea este singura cheie a eliberării… A iluminării, poate… Dar pentru a avea prima formă de libertate, cea care să-i dea omului cheia dezlegări de a-și permite „luxul” de fi o trestie gânditoare, este nevoie de curaj și, adesea, de inconștienta gestului de a fi adus libertatea, dintr-o lume confiscată, în jurnalul unui om cu adevărat fericit…

Acolo este lumea unde se poate descoperi Eul Superior Poetic, acel Eu cândva interiorizat, dar dezvoltat și eliberat prin iluminare și înălțare. Prin credință și puritate spirituală. Printr-o antedumnezeire a acelui sine înălțat dintr-un interior cândva doar „lung șir de admirații, de respect și prețuire a vieții”, al acelui poet al începutului ca vis de visare romantică, de „iubitor de frumos, de artă și cultură”, de tradiții, spre iubitorul de divin și spre însăși contopirea cu divinul: ÎntruÎndumnezeirea.

Când toată aceea vastă experiență de muritor într-o lume va fi fost conștientizată chiar de către arhivistul ei, poetul, ca zestre cerească, ca întrupare a atot ceea ce a trăit, simțit, creat, prin bucurie și suferință, prin pierderi și regăsiri, atunci poate vom avea deschisă calea spre  propria iluminare și înălțare, după propriul tipar de așteptări pe care credem că le are Divinul de la fiecare dintre noi.

Poeta Floare Mihali Petrov este deja acolo: împărțind lumea de trăiri de aici, despovărată de greul pierderilor și, mai ales al acceptării pierderilor, desprinsă și din contratimpul ce ne ține blocați în acel prea lung secundar al celei mai distrugătoare forță din univers: propriile regrete… Este acolo, transformând însăși seninătatea de a împărți tot ce a trăit cu lumea în cunoaștere. De altfel, și volumul de față, înainte de a fi mărturisirea forței interioare, a motivațiilor, crezurilor, dezamăgirilor, speranțelor ce au pus în mișcare mersul poetico-eseistic de veșnic căutător de sensuri și înțelegeri, este o reflectare a „șevaletului” din spatele poemelor… O deconspirare poate chiar a felului în care poetul ajunge la actul creației, la motivarea față de propriul sine al scrierii unui anumit poem, mesaj al imboldului, al justificării către sine, al așezării emoțiilor în rânduri celeste de poezie. În dezarhivarea Eului interior, decodificarea în cuvinte accesibile celorlalți și așternerea frământărilor interioare ca mesaje către lume… Pentru că, aceasta este realitatea, una necesară însă: poezia nu scoate la suprafață doar ceea ce este luminos în scriitori, ci, adesea, și ceea ce este mai sumbru, mai greu de consumat, de acceptat…

O provocare a lumii și prin ceea ce știm că se găsește în fiecare dintre noi, dar pe care, uneori din comoditate, alteori din lipsă de reacție, și, nu de puține ori, din teamă sau, pur și simplu, pentru că nu acceptăm cioburile prea tăioase ale realității din noi, refuzăm să le conștientizăm…

Poetul este cel ce o face și pentru noi… Cu toate acele cioburi tăioase pe care le pune cu degetele sângerând a metafore apăsătoare drept oglinzi oglindând eurile noastre… Dar tocmai din această neașteptată fragmentare, în și din cioburi, rezultă chipul minunat al poeziei…  Acum, „chip inocent de copil ce face lucrurile din jur să prindă viață, să vorbească”, pentru ca, mai apoi, să ne trezim dezidiți din ruinele acelui „castel părăsit prin care bântuie stafiile trecutului neliniștit”. Pentru că poezia este, în cele din urmă, viața însăși… Este ambrozia ce ține viu zeul vieții și al iubirii… Este lumina ce nu va putea fi nicicând înghițită de întuneric… Este antidotul fricilor și regretelor, întunecate energii ce macină conștiința omului… Este, în esența ei, o rugăciune rostită de creatorul ei pentru noi. Or, prin rugăciune putem să biruim și fricile, și regretele… Căci doar atunci omul va putea avea acces la izvorul nesecat al fericirii lui: perenitatea entuziasmului. Care îi va da omului curajul de a gândi, de a fi diferit… De a fi liber și, astfel, dintâi pe cea dintâi treaptă a iluminării și înălțării: aspirația.

* Floare Mihali Petrov – Aspirații, ilustrații, iluministe, idealiste…, Editura Semne, 2024

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*