„Trei simptome” sau „toate-s vechi şi nouă toate”…

Dintre multele definiții date omului de-a lungul timpului, una mi-a reținut atenția: „Omul este ființa care ascunde și care se ascunde”. Ascunde lucruri, dar mai ales adevărul despre el și despre alții, ceea ce îi dezvăluie altă trăsătură: știe să mintă, să se prefacă, să joace un rol după cum îi cer împrejurările. Minciuna este parte a existenței sale, este pavăza după care se ascunde, uneori cu rost, alteori fără. Și, cum o minciună atrage după sine alta, omul se înveșmântă într-o realitate falsă, pe care și-o croiește zi de zi, din momentul în care începe să priceapă mersul lumii. Uneori această realitate este atât de bine croită, încât nici în clipele sale cele mai sincere, când este doar el cu sine însuși, nu reușește să-și dezvăluie adevăratul său caracter, să se vadă în toată goliciunea sufletului său. Cu toate acestea, astfel de momente nu lipsesc, ele apar în acele situații-limită, când existența se simte în pericol, real sau nu. Poate fi vorba de instinctul de supraviețuire, când omul trăiește cu întreaga sa ființă „în adevăr”, sau de urmărirea unor interese meschine, când trăiește în minciună, atât de bine argumentată, încât pentru el devine adevăr.

În rândurile care urmează am încercat să schițez trei simptome care ne definesc în această lume plină de neprevăzut și contradicții, cărora le-am dat numele unor opere literare, fiindcă o bună parte dintre noi se regăsește în situațiile și personajele acestora. Ele fac parte din viața de zi cu zi, ne-am obișnuit atât de mult cu ele, încât trec, de multe ori, neobservate. Le considerăm atât de firești, încât nu ne mai miră nimic. Iar atunci când devin prea evidente, ne întrebăm cu stupoare: cum a fost posibil așa ceva?!.

Primul simptom: TEMPORA

„Tempora” este titlul unei schițe de I.L. Caragiale, care îl are ca personaj pe Coriolan Drăgănescu “unul dintre cei mai de seamă studenți ai Universității noastre(…) înzestrat cu un talent de orator de o putere irezistibilă”, aflat mereu în fruntea studenților, pe care îi conduce ori de câte ori există nemulțumiri față de acțiunile “celui mai infam dintre regimuri”. Bătut și arestat de către agenții „regimului de teroare” în nenumărate rânduri, eminentul student de la drept își termină studiile, apoi dispare din atenția publică. Anii trec și, la un moment dat, un ziar care relatase în cuvinte elogioase faptele lui Coriolan Drăgănescu din vremea studenției, inserează în paginile sale o informație despre revoltele studențești reprimate sângeros de către „bandiții regimului” conduși de către „nerușinatul inspector polițist, canalia ordinară, mișelul fără rușine, sălbaticul zbir și călău antropofag, care răspunde la dezgustătorul nume de Coriolan Drag…”.

Coriolan Drăgănescu al lui Caragiale este un caz patologic? În toate acțiunile sale se află „voința de putere” a lui Nietzsche, care îi influențează acțiunile, fie în calitate de revoltat (masele îi furnizează sentimentul puterii), fie ca opresor în calitate de exponent al altei puteri (statul)? În ambele situații personajul se simte împlinit. Crede în ceea ce face, îndoiala nu îl caracterizează. Nici remușcările. El este convins că aceasta este menirea lui, nu contează rezultatul decât așa cum îl vede el, rod al implicării sale. Nu contează pe cine blamează și calcă în picioare, atâta vreme cât el este cel care dă tonul. Totul depinde de împrejurare: știe să profite de ea. Nu urmărește obținerea de foloase materiale, crede în cauza pe care o susține și se mulțumește cu imaginea de lider, chiar dacă aceasta are două fețe: prima admirativă, a doua repulsivă.

Coriolan Drăgănescu nu este tipul oportunistului, deși am fi tentați să-i atribuim acest calificativ. Singurul lucru de care el profită din plin sunt propriile calități, de care se folosește în două situații opuse. Datorită inteligenței și carismei, se bucură de admirația și susținerea maselor de studenți, fiind văzut într-o lumină pozitivă. Aceeași inteligență îl duce mai târziu în partea adversă, când, ocupând funcția de inspector de poliție, devine unealta opresiunii, fiind etichetat drept „canalie, mișel, zbir, călău”, de către același ziar care vedea cu ani în urmă în el un „temperament de erou”. Faptul că relatarea se oprește brusc lasă cititorului posibilitatea de a trage singur concluziile. Autorul nu exprimă nicio părere, dar simpla relatare ne insuflă sentimentul că personajul este prezent printre noi, că îl întâlnim pe stradă, printre cunoștințele noastre, mai vechi sau mai noi, printre foștii colegi. Îl vedem metamorfozat, ocupând diverse posturi/funcții, achitându-se de atribuțiile conferite cu un zel ieșit din comun și nu ne vine să credem dacă este același cu cel permanent revoltat de nedreptățile ivite la tot pasul, iar acum îl vedem angrenat în rotițele sistemului, parte a unui mecanism în care individualitatea se pierde, insensibil la frământările celor care i-ar putea aduce aminte de vremurile de altădată.

Coriolan Drăgănescu este însă un personaj mult mai complex al cărui parcurs socio-profesional îl încadrează în categoria victimă-călău? În calitate de lider al studenților revoltați, acțiunea forțelor de ordine trebuie să fi exercitat asupra lui o impresie puternică, făcându-l să se simtă neînsemnat. Adevărata putere o vede nu în mulțimea din spatele său, ci în forțele de ordine,. Acestea au legea de partea lor ( să nu uităm că este student și apoi licențiat în drept), iar cei care o încalcă trebuie pedepsiți. Represiunea, ca mijloc de menținere a ordinii stabilite îi apare necesară și de aceea devine, mai târziu, un exponent al acesteia. Revoltele studențești sunt pentru el un exercițiu de imagine, care îl propulsează în atenția publică. Student fiind, condamnă brutalitatea, pentru ca mai târziu, ajungând inspector de poliție, să acționeze cu ferocitate împotriva acelora care, asemenea lui din vremea tinereții, își exprimă nemulțumirea în stradă. Îi putem intui satisfacția pe care o simte în aceste momente, ca și cum ar zice: „Să vedeți și voi cum e să fii bătut, așa cum am fost eu…acum am puterea în mână, eu sunt puterea și iată ce fac cu ea, fiindcă eu sunt statul și cei care sunt împotriva mea trebuie pedepsiți. ”.

Al doilea simptom: Romulus cel Mare

„Romulus cel Mare” este titlul unei piese a dramaturgului elvețian de limbă germană Fr. Dürrenmatt, care îl are ca protagonist pe Romulus Augustus, ultimul împărat al Imperiului Roman de Apus. Ironia istoriei a făcut ca acesta să poarte același nume cu Romulus, fondatorul Romei, autorul numindu-l „cel Mare”, deși ar fi trebuit să poarte numele „cel Mic”, nu numai datorită faptului că prin abdicarea sa imperiul încetează să mai existe, dar și pentru că era un copil când a fost pus pe tron de către tatăl său Oreste( fost secretar al hunului Attila), în anul 475. domnind doar un an, până în 476, când este îndepărtat de către Odoacru, căpetenia uniunii de triburi germanice.

Dramaturgul elvețian face din Romulus un personaj pitoresc, inteligent (Romulus: „Războiul este un păcat; și a fost un păcat din clipa când s-a născocit ciomagul”) și blazat în același timp (Romulus: „Roma a murit de mult! Te sacrifici pentru un cadavru…”), prins sub povara unei lumi care se prăbușește, convins că își joacă rolul „conform destinului”(dacă în natură guvernează cauzalitatea, în istorie guvernează destinul, fatalitatea- Oswald Spengler). Impasibil la dezastrul care stă să se producă, preocupat doar de treburile domestice ( pasiunea sa este de a crește găini), Romulus întruchipează decadența aflată în ultimul stadiu, așa cum a descris-o Oswald Spengler în „Declinul Occidentului”. El și cei din jurul său sunt ilustrarea a ceea ce îl preocupă pe omul contemporan: grija pentru alimentație, pentru sport și igienă, pentru distracție și vestimentație. Sunt prezenți în piesă bucătarul, sportivul, fabricantul de pantaloni (Romulus: „Unde apar pantalonii se sfârșește cultura”), negustorul de antichități, bancherul, etc., personaje specifice lumii contemporane. Împăcat cu soarta, privește viitorul prin prisma fatalității, nu mai este un făuritor de istorie, ci un rebut al acesteia. Fără a fi un personaj tragic, Romulus nu este însă lipsit de măreție. Replicile sale în care umorul alternează cu ironia/autoironia dau impresia că este rupt de realitate, că trăiește într-o lume a sa, în care toată gloria Romei este redusă la un pamflet grotesc (găinile sale poartă numele unor împărați romani), iar discuțiile despre salvarea imperiului, despre armată și finanțe îi provoacă repulsie sau le tratează cu dezinteres, ironic (despre ministrul de finanțe care a fugit cu casa de bani goală spune: „înțelept bărbat”). „Panta rei” a lui Heraclit pare a fi axioma care îi guvernează existența, cel puțin așa se desprinde din replica pe care i-o dă lui Zenon, când acesta îi spune pe un ton alarmant că „…lumea se va prăbuși”: Romulus:”Ne vom prăbuși noi, nu lumea. Diferența e mare”. Totul este trecător, nu trebuie să facem o tragedie din asta. Viața nu trebuie restrânsă la existența individuală, ea merge înainte, își are propriile legi după care se conduce. Altfel este văzută situația de cei din jurul său: unii se tem că vor pierde tot ce au, în timp ce alții încearcă să profite, apar afaceriștii, cei care simt că o lume se prăbușește și întrevăd lumea nouă care se ridică din cenușa celei vechi.

Al treilea simptom: Cercul de cretă caucazian

„Cercul de cretă caucazian” este o piesă a dramaturgului german Bertolt Brecht. Cu o acțiune stufoasă, opera conține o scenă memorabilă, care-i dă și titlul: două femei revendică dreptul asupra unui copil; prima este mama biologică, care l-a abandonat însă când acesta era mic, dar acum vrea să îi fie recunoscut dreptul, iar a doua femeie este cea care l-a crescut; cazul ajunge la judecătorul satului, care găsește o metodă inedită de a-l rezolva: desenează cu creta un cerc în care îl pune pe copil și spune celor două femei că acesta va fi al aceleia care va reuși să-l scoată din cerc; apucându-l de câte o mână, femeile încep să tragă de copil, iar cea care renunță, temându-se să nu-i facă rău, este cea care l-a crescut; copilul este astfel scos din cerc de către mama biologică, dar decizia judecătorului este surprinzătoare: dă copilul femeii care l-a crescut, care a dovedit că îl iubește ca pe propriul său fiu, spre deosebire de cealaltă femeie, care îl voia numai pentru a-și atinge scopul, și anume de a intra în posesia unei moșteniri,

Privită ca o parabolă, scena poate fi extinsă la nivelul societății, mai ales în vremurile actuale când diverse categorii sociale au revendicări dintre cele mai diverse, „copilul” aflat în cercul de cretă fiind fie elevi, fie bolnavi, fie pasageri, etc., de care se folosesc pentru a obține anumite drepturi materiale. Toți trag de ei, dar îi uită imediat ce și-au atins scopul: elevii nu sunt mai bine pregătiți, pacienții din spitale sunt tratați ca și până acum, neschimbate rămân și condițiile în care circulă pasagerii. Din păcate, autoritățile (mama adoptivă) doar mimează compasiunea, elevii, pacienții, pasagerii, etc. rămân pe mai departe în sarcina lor, iar schimbările pe care le-au promis se lasă așteptate, căci „încă nu sunt întrunite toate condițiile pentru a le pune în aplicare”. Ambele părți dau impresia că au „soluția” în mână, dar de la teorie la practică e cale lungă.

Un articol de Vasile Duma

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*