În curtea Muzeului memorial „Badea Cârțan” se află două statui: una a cunoscutului „globetrotter” ce a ajuns pe jos la Roma, iar cealaltă a lui Andrei Budac – ultimul haiduc al Transilvaniei. Despre povești cu haiduci am auzit poate fiecare câte ceva, dând sau nu crezare aventurilor desprinse parcă din filme. Și totuși… La sfârşit secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, o ceată de haiduci condusă de unul dintre cei mai vestiţi cârţişoreni punea pe jar autorităţile şi aducea bucurie în sufletele ţăranilor simpli. Legendă vie printre locuitorii din Cârţişoara, localitate aflată la aproximativ 50 de kilometri de Sibiu, pe drumul care duce spre Bâlea Lac, Andrei Budac s-a nascut pe 20 iulie 1873 într-o familie numeroasă, „care din munca pământului şi creşterea vitelor au putut face oameni de nădejde opt copii”. Confruntat încă din anii copilăriei şi adolescenţei cu „nedreptăţile şi silniciile orânduirii dualiste imperiale”, Budac trece muntele în Ţara Românească la doar 18 ani. „Nu peste prea multă vreme a sosit în sat zvonul că Andrei Budac s-a înrolat în ceata de haiduci a lui Tican de prin pădurile Rucărului de Argeş, că a băgat spaima în bogătaşi, că pradă şi jefuieşte dincolo şi dincoace de munţi.
După moartea violentă a lui Tican, Andrei al nostru a trecut la cârma cetei formată din 12 ortaci volnici şi voinici pe care a condus-o vreme de aproape 20 de ani, trecând ca vântul din Ţara Românească în Transilvania şi tot aşa din Transilvania în Ţara Românească, ca să-i prade pe ciocoi să-i ajute pe cei necăjiţi. Cei care l-au cunoscut ne povestesc despre el că era un bărbat voinic, cu o statură herculeană, cu o privire pătrunzătoare şi întotdeauna înnegurată, impunând respect celor din preajmă”, scriu Traian Cânduleţ şi Ilie Costache în „Monografia comunei Cârţişoara”, volum apărut la Editura Mega Mix din Iaşi. Contrar poate celor așteptate, ceata de haiduci este sprijinită de oameni de vază din lumea satului, cum era Constantin Folea din Cârţişoara, „cumătrul Dinu” cum îl numea haiducul pe mentorul şi sfătuitorul său de taină din Cârţişoara, sau preotul Victor Vulcan.
Ceata lui Budac se alătură celor răsculați la 1907, haiducul fiind arestat împreună cu unul dintre oamenii săi de bază şi întemniţaţi la Câmpulung Muscel, acuzaţi fiind pentru jafurile comise asupra boierilor şi instigare la revoltă. Cei doi sunt judecaţi şi condamnaţi, însă aceștia evadează şi, alături de ceilalţi haiduci din ceată, trec Carpaţii în Ardeal. Din cauza isprăvilor lui şi ale cetei pe care o conducea, fratele lui, Arsene, ales primar în sat, este schimbat. Haiducii au însă parte de toată admiraţia oamenilor simpli, asupriţi, faptele lor fiind „cântate peste tot seara în şezători”. Vânat de Jandarmerie, care oferă un premiu de 2.000 de koroane celui care va contribui la capturarea lui, Budac bate cu ceata sa Ţara Oltului, dar şi multe din judeţele de dincolo de munţi, mobilizând pe urmele sale sute de jandarmi. Eforturile acestora sunt zadarnice şi ironizate de ceata de haiduci, o întâmplare elocventă în acest sens fiind redată în „Monografia comunei Cârţişoara”. „Într-una dintre seri, a intrat la Secţia de Jandarmi din Arpaşu de Jos, le-a subtilizat, fain-frumos, godacul din coteţ, l-au tăiat, l-au tranşat şi au agăţat o halcă de carne proaspătă chiar în pridvorul clădirii în care funcţiona Jandarmeria, neuitând să lase şi un bileţel la vedere, în care scriseseră: «Poftiţi şi gustaţi din carnea de purcel pe care mai bine l-aţi păzi decât să ne tot căutaţi pe noi. Poftă bună!»”, arată autorii în volumul citat.
Printre legendele care au rămas, una dintre acestea spune că înainte să dea spargere la o bancă, Budac s-a îmbrăcat în cioban şi a mers la bancă să întrebe dacă poate lua bani împrumut. Şi cum zicea că vrea să împrumute o sumă mai mare, a tot insistat să vadă dacă în vistierie sunt destui bani, iar noaptea a dat atacul la bancă. Iar năzdrăvănii de acest fel a mai făcut Andrei Budac. Budac îşi spune şi Ştefănescu şi se dădea drept negustor de lemne. Avea un depozit de lemne la Bucureşti şi veneau oamenii să cumpere lemne sau mergea el să vândă prin sate. În Gorj era un boier şi s-a dus Budac la el, dându-se drept negustor de lemne, iar boierul a presimţit ceva şi îl lua frica de câte ori se uita la negustor. Budac şi-a văzut de treaba lui, dar a luat aminte cum erau aşezate curţile boiereşti şi de Anul Nou s-a dus cu Plugoşurul, cu haiducii. Boierii erau toţi adunaţi şi benchetuiau, iar când Budac şi ai lui s-au arătat cine sunt cu adevărat şi le-au luat banii, boierul i-a spus lui Budac: „M-am gândit de când te-am văzut că eşti omul dracului”. Şi unui preot din Cârţişoara i-a jucat feste haiducul. „Era un popă care nu-l putea vedea pe Budac şi nici Budac pe el pentru că îl bănuia că înşela oamenii. A intrat Budac la el, i-a luat toate hainele şi s-a dus la crâşmă. A făcut haiducul comandă şi a zis că va veni preotul să plătească atunci când va avea nevoie de haine. Ce făcea cu banii pe care îi lua de la bogaţi? Îi dădea săracilor. Pe o văduvă, de pildă, a întrebat-o de câţi bani are nevoie ca să-şi repare casa; i-a dat bani necesari şi i–a spus că se va întoarce peste două luni să vadă dacă şi-a reparat casa; altei văduve i-a adus vacă şi viţel, iar într-o zi le-a împărţit bani tuturor sătenilor: câte un crăiţar la fiecare”.
Jandarmeria îşi intensifică eforturile de căutare şi, pentru că nu reuşeau nicicum să-l prindă, ajung să recruteze trădători din anturajul lui, doar aşa reuşind, într-un final, să-l încolţească. În 1911 jandarmeria din comitatul Făgăraşului oferea o recompensă de 2.000 de coroane celui care contribuia la prinderea lui Budac şi a camarazilor săi Gheorghe Fulga, Ioan Murărescu sau Nicolae Veza. Cu toate acestea, Budac şi ai săi reuşeau deseori să se strecoare în sat şi se ascundeau în turla bisericii, în casa preotului Victor Vulcan, în şezătorile de fete sau în şura surorii Marina, măritată în sat cu Militon Mandan. Până într-o zi când Andrei Budac a fost trădat. Ca să îl poate prinde, autorităţile i-au momit cu bani pe cei din apropierea lui, iar Andrei Budac a fost trădat. De cine, nu se ştie cu exactitate. „Cel mai probabil a fost Ioan Murărescu, dar ar fi putut fi şi Fulga, sau poate Verza”, scriu Traian Cânduleţ şi Ilie Costache. În „Balada lui Andrei Budac” se vorbeşte însă de trădarea unui văr de-al său. În seara zilei de 12 ianuarie 1912, un pluton de jandarmi îl aşteaptă pe haiducul atunci în vârstă de 38 de ani la trecerea peste un pod şi trag fără nicio somaţie.
Este lăsat în agonie mai bine de patru ore, timp în care nimeni nu are voie să se apropie de el. „Victorioşi”, jandarmii din plutonul care l-a ucis s-au fotografiat a doua zi dimineaţă lângă trupul fără viaţă. Înverşunarea autorităţilor a mers până într-acolo, încât au refuzat cererea familiei de a i se pune o cruce la mormânt. În locul în care a murit haiducul este amenajat astăzi un parc, iar Budac este înmormântat în cimitirul din sat. Moartea lui Budac a fost consemnată şi în registrul Primăriei din localitate, acolo unde la nr. 8 din 1 februarie 1912 se consemnează că Andrei Budac a murit din cauza unei plăgi împuşcate. Mormântul lui nu e ştiut nici astăzi: „am încercat să găsim în cimitir locul unde a fost înmormântat Andrei Budac, dar nu a avut cruce la cap, ci doar o piatră. În schimb, în muzeul din sat se păstrează şi astăzi crucea din lemn care a fost aşezată în locul unde a fost împuşcat haiducul, aproape de pârâu”, adaugă primarul Magdadin Cârțișoara. Nu a avut Andrei Budac cruce la cap, dar oamenii din sat nu l-au uitat. Fratele lui Arsene Budac a făcut în acelaşi an 1912 o cerere către consiliul comunei ca să-i acorde permisiunea de a construi un monument în memoria haiducului. Nu a primit încuviinţarea. În schimb, încet-încet în sat a luat naştere „Balada lui Budac”. Peste 30 de variante ale baladei sunt cunoscute în Cârţişoara şi în satele dimprejur şi în fiecare dintre ele se povesteşte şi de câte a făcut Budac şi de cum a fost omorât mişeleşte. După moartea lui, sătenii l-au plâns discret, iar rapsozii satului i-au cântat balada multă vreme pe la şezători.
Balada lui Andrei Budac
Foaie verde siminic, auzit-aţi de-un voinic?
Foaie verde de secară, de Budac din Cârţişoară.
El de tinerel băiat, tot prin codrii a umblat.
Da-ntr-o zi pe înserat, Budac a intrat în sat.
I-o vint dor de şezătoare şi de crâşmuţa din vale.
– „Aşa-mi vine câteodată dor de mamă şi de tată,
Aşa-mi vine uneori dor de fraţi şi de surori.
Foaie verde foi mărunte, vine Budac de la munte
Şi intră la sora-n curte.
Şi din curte intră-n casă: -Să-mi fii soră sănătoasă!
– Şi tu frate sănătos, de-unde-mi vii şi unde-ai fost?
– Vin, soro, din codru des şi-am vint să te mai văz
Vin din codru încheiat, jendarii nu m-or aflat.
Vin din codru înverzit, jendarii nu m-or găsit.
Sora lui din grai grăia: – Du-te, frate, nu mai sta
Că jendarii-s cât colea. Te-or prinde şi te-or puşca.
Că şi aseară au fost în sat şi de tine-au întrebat:
N-aţi văzut pe Andrei Budac? Dară ei nu te-au trădat.
– Nu te teme, sora mea, că pe mini nu m-or puşca.
Lasă-i soro, poa să vie, nu mi-e frică nici de-o mie.
C-am umblat pe munţi ascuns şi jendarii nu m-or prins.
Între timp, iată-a venit vărul lui cel mai iubit
Şi-mpreună au plecat la crâşmuliţa din sat.
La ora nouă pe seară Budac iese pân-afară.
Atunci vărul lui iubit puşca de gloanţe-o golit.
Cât era la ora zece, Budac se gătea să plece
Ca să treacă peste vale la mândruţa-n şezătoare.
Când era să treacă valea, cinci jendari îi ţineau calea.
Iar Andrei Budac îndată îşi lua puşca să tragă.
Când cocoşu-a slobozit , puşca lui nu a troznit
Şi la văr-so a gândit,
Lăcomia vărului l-a trădat jendarului.
Jendarii nu-l cunoştea pân-ce vărul nu-l striga…
Când era la cap de punte, gloanţele-l străpung în frunte,
Prin inimă şi ficat. Şi Budac jos a picat
Lâng-o salce răsturnat.
Şi cădea Budac, cădea alături cu valea
Şi grăia plin de durere: – Mulţumescu-ţi ţie vere,
Că eu rău nu am făcut, făr-bine cât am putut.
Am luat de la bogaţi de am dat la cei săraci.
Frunză verde izmă creaţă, când s-a făcut dimineaţă,
Adânc mormânt îi săpară, feciorii din Cârţişoară.
Să aşeze-n el frumos, trupşor de haiduc vânjos.
La trei zile satu-o vint să-l petreacă la mormânt.
Urlă câinii-n sat şi latră, pe Budac îl duc la groapă,
Iar acolo-l înconjor cu flori roşii de bujor
Şi cum stau şi îl privesc, lacrime fierbinţi pornesc
Şi se scurg în jos potop, peste fier de târnăcop.
Plânge-l mamă, plânge-l tată, că nu-l mai vezi niciodată,
Plânge mamă şi-l jeleşte, plânge satu de vuieşte.
Plânge, plânge mândru soare, prin pădure căprioare,
C-aşa i-o fost dat să moară lui Budac din Cârţişoară.
