Era într-o frumoasă zi de vară, iar noi ne aflam vineri seara pe terasa conului Alecu învăluiţi de parfumul delicat al florilor de caprifoi. Amfitrionul nu ne lăsase pradă disperărilor ci prevenise colapsul conversaţional, aşa că în faţa noastră se aflau mai multe platouri cu diferite sandviciuri însoţite evident de un vin zglobiu, Traminer de Purcari, un vin ceva mai puţin întâlnit în comerţ, dar care se potriveşte exact nu numai cu bucatele de pe masă, ci şi cu starea noastră de spirit. Iar aceasta, starea de spirit deci, era una de aşteptare fiindcă colonelul îi lansase gazdei, în urmă cu câteva zile, o provocare. Fiind vorba de un mister eram curioşi să aflăm câte ceva din această poveste veche a peşterii lui Duca, una despre care, multă vreme s-a vorbit foarte mult apoi se aşternuse o tăcere deplină ca şi cum subiectul nu ar fi meritat atenţie din partea cercetătorilor serioşi. Mdee… Singurul care nu pare deloc frământat de idee este Dan cel care acordă o mare atenţie platoruilor spre bucuria evidentă a Aureliei, dar şi pe deplin înţeles de noi care îi cunoaştem resursele financiare.
– Coane Alecule, te rog să mă crezi că de când am citit poveştile legate de acea misterioasă peşteră nu mai am linişte. Mie îmi plac foarte mult enigmele şi chiar cred că fără ele viaţa noastră ar fi de o banalitate greu de suportat. Nu mi se pare nimic mai interesant decât să intri cu puterea logicii în inima unei legende, cea care de fapt ascunde o realitate acoperită în timp de praful inerent al fabulaţiilor. Aşa că aştept, cu nerăbdare, să văd cam ce părere ai despre asta!
– Mmm, interesantă provocare, mai ales că, de regulă, cercetătorii se feresc de asemenea situaţii în care neputând să se bazeze pe documente evită să se expună vreunui oprobriu enunţând ipoteze. Numai că exact istoria ne arată că acolo unde omul a intrat curajos pe terenul legendei căutându-i miezul de la care a pornit a avut bucuria de a face cu adevărat descoperiri senzaţionale. Voi aminti de Schliemann cel fără de care am fi crezut şi acum că Troia este doar o poveste inventată de Homer, dar şi de extrem de puţin cunoscutul Leslie Alcock, specialist în materie de arheologie din Marea Britanie, cel care a studiat cu atenţie legendele legate de Regele Arthur, iar în 1965 când a făcut unele săpături a găsit rămăşiţele pământeşti ale acestuia, dar şi ale soţiei sale, regina Guinevere.
Aşadar, provocarea mă onorează, însă pentru că povestea este lungă şi îmbină foarte ingenios unele date certe cu unele aproximări, dar şi cu elemente de ficţiune, mă voi folosi în expunere de un material amplu, rodul admirabil al muncii unui om de toată isprava, jurnalistul Florin Ţugui, cel care m-a cucerit cu modul inteligent în care intersectează realul cu imaginaţia pentru a face o poveste de succes pe această temă…
Desigur cam toţi am auzit de o celebră legendă, amintită şi de N.A.Bogdan în vestita sa Istorie a Iaşului cum că fosta Curte Domnească, actualul Palat al Culturii ar avea o legătură subterană cu Mănăstirea Cetățuia, lucru confirmat de o serie de documente, dar şi de cercetările arheologice făcute în respectiva zonă. Şi totuşi exact această cale de refugiu, una cât se poate de logică şi normală pentru un oraş a cărui istorie zbuciumată numără nenumărate invazii ale turcilor, tătarilor, cazacilor şi alte neamuri ale căror sălbatice purtări puneau în pericol viaţa tuturor, inclusiv a celor de pe tron şi a familiilor lor, este considerat a fi cel mai bine păzit secret al istoriei, numit acum: Peştera lui Duca sau Peştera Blestemată. Începutul acestei poveşti îl aflăm după anul 1665 când la cârmuirea Moldovei ajunge domnitor Gheorghe Duca, de neam grec şi de origine modestă, dar crescut în casa lui Vasile Lupu. Pe vremea aceea, noi plăteam biruri foarte mari turcilor, dar nici aşa domnia sa nu a durat prea mult deoarece a fost pârât turcilor că ar complota împotriva lor și a fost detronat, iar la domnie urcă Alexandru Iliaș. Dupa multe plocoane pe la poarta Sultanului și promisiuni că va da mai mulți bani dacă se va reînscăuna, este repus Domn al Modovei în 1668, prin urmare este nevoit să crească taxele şi astfel sărăcește ţara, ceea ce duce în 1671 la o răscoală generalizată. Este din nou dat de turci jos de la domnie după ce aceştia îl ajutaseră să înfrângă răscoala oamenilor împotriva sa. În 1678 este însă trimis din nou în Moldova pentru a domni a treia oară. Duca Vodă, având în vedere experienţele prin care trecuse, după instalarea la domnie, pune în aplicare un plan defensiv de apărare prin construirea unui tunel de refugiu între Curtea Domnească şi Mânăstirea Cetăţuia care era un punct fortificat, de fapt singura cetate a oraşului şi care fusese ctitorită de el încă din primii săi ani de domnie. În concepţia de atunci ea putea oferi domnitorului, dar şi boierilor un refugiu care asigura pentru un timp rezonabil o rezistență înarmată împotriva oricăror invadatori.
Pentru realizarea acestui proiect, al tunelului, Duca aduce arhitecți din Austria şi Italia pentru a nu trezi suspiciuni prin rândul boierilor potrivnici, iar lucrările s-au executat sub conducerea unui mazâl din ţinutul Hotinului, numit Grigore Cornescu, cel care avea sa restaureze mai târziu şi Curtea de Argeş. Acum, nouă, termenul de mazâl nu ne mai este cunoscut, dar la vremea aceea ei alcătuiau o stare de proveniență nobilă în Țările Române şi se bucurau de anumite privilegii: plăteau o dare fixă, iar încasarea ei se făcea prin reprezentanți ai mazililor, astfel că erau scutiți de numeroasele abuzuri pe care frecvent le comiteau încasatorii de stat. Lucrările au început târziu, prin toamnă, pentru a putea săpa albia Bahluiului pe dedesupt pe timp de iarna când el era îngheţat la suprafață, iar în caz de surpare, să nu dea de bănuit oamenilor, dar mai ales spionilor turci. Au fost aduşi peste 200 de prizonieri de război care munceau în schimburi la săparea şi consolidarea tunelului. Se lucra inteligent, din două direcții, una de la Curte spre Mănăstire şi o alta dinspre mânăstire spre Curte, urmând ca întâlnirea să se realizeze undeva prin zona actualei Mănăstiri Frumoasa.
Numai că, în primăvara anului 1680 echipa care săpa dinspre Mănăstirea Cetățuia spre Palat dă la un moment dat, peste un zid imens din granit care nu semăna cu nimic realizat până acum de mâna omului. Lucrările sunt oprite, iar Duca Vodă împreună cu câțiva oameni de încredere asistă la spargerea zidului. Spre mirarea tuturor, vor descoperiri un lucru incredibil! În fața lor se întindea o peșteră uriaşă cu o lungime de peste o sută metri şi cu o înălțime de aproximativ douăzeci de metri. Deşi există unele fotografii ale peşterii eu unul cred că sunt trucaje moderne însă de aici începem să intrăm în zona unor posibile fabulaţii, dar nu se face să le ignorăm, măcar pentru farmecul poveştii.
Se pare că unele cronici ascunse până acum publicului, ar fi consemnat faptul că în mijlocul peşterii era un sanctuar de aproximativ cinci metri lungime şi doi lățime cu însemne ciudate, necunoscute, dar şi indescifrabile. De asemenea de-a lungul zidurilor de granit erau așezate oseminte şi cranii de bărbați de diferite tipologii. Sunt aduse în discuţie şi unele opinii ale dregătorilor curții care erau de părere că acel loc provine de la zei, iar alții că sunt vechii urmaşi ai lui Zamolxis, însă descoperirea cea mai mare, a fost faptul că într-un colț al altarului s-au găsit câteva lespezi de piatră (treisprezece la număr) cu desene şi însemne străvechi. Ulterior, în vremurile noastre ele au fost chiar fotografiate, dar nu se ştie din ce cauze niciodată intrate în studii de cercetare ştinţifică.
Aproape firesc atunci când în situaţie intervin preoţii, aceştia au intrat în posesia plăcilor şi au spus că ele prezentau, trecutul și viitorul lumii, iar una din plăci spunea ca acea persoană care va dezvălui şi va profana acel lacăş, va fi blestemat pe viaţă, atât el cât şi generațiile viitoare, iar oricine ar călca în acest lăcaș va muri în chinuri.
Duca Vodă nu a dat importanță acestui aspect şi a decis să îşi continuie lucrarea ocolind însă această peșteră, dar ia şi decizia ca ea să rămână deschisă pentru a fi folosită ca depozit de materiale, dar şi pentru averile marilor boieri.
În aprilie 1683, Duca Vodă, în conformitate cu statutul de vasalitate, merge la Viena pentru a participa alături de turci la asediul cetăţii, iar în lipsa lui, dar şi datorită insuccesului turcilor la Viena, boierii se răscoală la îndemnul lui Ștefan Petriceicu, iar polonezii împreună cu cazacii invadează ţara.
Domnul este prins la întoarcere în Iași la 25 decembrie 1683 şi dus în Polonia, unde moare în închisoare doi ani mai târziu în chinuri groaznice. Se spune ca vorbea altă limbă și noaptea scrijelea pereții închisorii cu tot felul de însemne şi semne indescifrabile. Cel mai probabil înnebunise, dar în context se preferă varianta blestemului din peşteră.
La domnie se instalează Ștefan Petriceu care, aflând povestea peșterii lui Duca şi gândindu-se că ar putea ascunde o comoară, intră şi distruge o parte din tunel, deoarece nu reuşeşte să găsească bogăţiile familiei Duca şi nici peştera acestuia. Intrarea în peşteră fusese bine zidită şi ascunsă de către Duca înaintea plecării sale la Viena. În schimb găseşte una din cele treisprezece plăci descoperite în tunel şi o distruge. La nici două luni, turcii îi înving pe cazaci şi Vodă Petriceicu este nevoit să fugă în Polonia, unde moare în condiții misterioase.
Turcii înscăunează ca Domn al Moldovei pe Dumitraşcu Cantacuzino care află la rândul său de legenda Peșterii lui Duca, dar şi de tunelurile ascunse, suficient cât să pornească o campanie de cercetare amănunțită. Descoperă până la urmă peştera, rămâne uimit de cea ce poate să vadă acolo şi lasă în urma sa un document edificator în această privinţă, dacă am considera că acesta este autentic: ,,În interior au fost montate de câtre Duca Vodă, mese și scaune pentru boieri pentru a petrece și chefui în caz de război, într-un colț de peșteră se văd butoaiele cu vin de cea mai bună calitate și apă bună de băut. Într-un alt colț se văd cuferele mari ale foștilor boieri, pline cu giuvaeruri scumpe și munți de galbeni, aici e dracu cu comoara sa și acoliții săi ”.
Se spune că încântat de atâtea bogății strânse la un loc a fost cuprins de febra îmbogățirii şi începe să cheltuie din comoară, devenind atât de hapsân, încât îşi comanda mâncare şi lucruri scumpe doar pentru el în timp ce restul celor din jurul său mureau de foame. Orașul Iași aproape că devenise pustiu deoarece o sărăcie cruntă şi o foamete de nedescris se abătuse asupra sa, iar noaptea, lupii intrau pe uliţe unde mâncau cadavrele rămase de izbelişte.
La scurt timp este chemat de urgență la Înalta Poartă pentru a da socoteală de starea în care ajunsese ţara. Temându-se ca nu cumva turcii să fii aflat de Peștera lui Duca, acesta se duce la Stambul fără bani la el, ca să nu pară bogat. Este batjocorit de catre Sultan şi lăsat liber, fără mijloace de subzistenţă, pe străzile oraşului, unde, de ciudă şi cuprins de nebunie, moare în condiții absolut mizerabile. Blestemul îl ajunsese şi pe el…
Pe data de 23 Noiembrie 1710, Dimitrie Cantemir este proclamat Domnitor al Moldovei de către turci, iar acesta soseşte la Iași pe 10 Decembrie 1710, având drept sarcină prinderea lui Constantin Brâncoveanu, bănuit că ar avea legături cu Rusia, aceaştia din urmă fiind în război cu Imperiul Otoman. Noul domnitor, află de la marele paharnic Gheorghe Mitrea, povestea peşterii din dealul Cetățuia şi împreună cu Hatmanul Ion Neculce şi cu Marele Ban Savin Zmuncilă se apucă de explorat interiorul acesteia. În urma cercetărilor amă-nunțite asupra Peșterii. dar mai ales a celor douăsprezece table din piatră rămase în custodia călugărilor, Domnitorul, un iluminist să nu uităm, îşi schimbă brusc opţiunea parteneriatului cu Turcia şi, în aprilie 1711, se întâlneşte în secret, la Luţk, cu unul din cei mai de seamă ,, Iluminati” ai lumii de atunci, Țarul Rusiei, Petru cel Mare. Se spune că această întâlnire a lor şi discutarea printre altele despre descoperirea făcută de către Domnitor în Iași, va duce într-un târziu la apariția Marii Loji Masonice din Londra, fondată peste 6 ani cu finanțare din partea Rusiei.
Dimitrie Cantemir a semnat un tratat secret cu Rusia, sperând astfel să elibereze Moldova, de influența turcă, iar ţarul îi promite că domnia sa va fi pe viață, dar şi ereditară, atât timp cât va rămâne fidel Rusiei. Mai promite şi că Moldovei îi va reveni, printre altele, ținuturile Tighiniei, ale Buceagului, precum şi cetățile de la Dunăre, Chilia şi Cetatea Albă, care fusese pierdute pe timpul domniei lui Ștefan cel Mare.
La câteva săptămâni după întoarcerea Domnitorului la Iași, acesta declară război Imperiului Otoman şi împreună cu o parte din armata Rusă, începe pregătirea unui război de alungare a turcilor din Moldova. Singurul care s-a opus a fost boierul Iordache Ruset care îi strigă la una din adunări „Te-ai cam grăbit, Măria Ta, cu chiematul Moscalilor”! Peste veacuri se va dovedi că spusele sale fuseseră profetice… Dimitrie Cantemir ignoră părerile boierilor şi îşi continuă campania împotriva turcilor, nu înainte de a ascunde o mare parte din averea familiei în Peştera de la Cetăţuia.
Numai că, armatele moldovene şi rusești sunt înconjurate de către imensa armată turcă a marelui Vizir Mehmed Paşa care îi învinge în cunoscuta bătălie de la Stănileşti-Prut, într-o luptă care a durat doar trei zile deoarece soldații moldoveni şi ruşi neavând alimente au capitulat şi au cerşit mâncare de la soldații turci. Dimitrie Cantemir nu se mai poate întoarce la Iaşi, averile sale rămân rătăcite prin ţară însă Ţarul îi oferă protecţie atât lui cât şi celor care-l însoţeau: familia, dar şi unii boieri credincioşi care formau o adevărată curte precum Hatmanul Ion Neculce, Banul Savin Zmuncilă, comisul Pavel Rugină, vornicul Ilie Abaza, serdarul Mogâlde, paharnicul Gheorghiță Mitre, marele portar Iordachi Aristarh şi alţii… Cantemir va rămâne alături de Ţar până la moartea sa, devenind chiar prinţ imperial însă povestea peşterii de la Cetăţuia cu comorile sale rămâne ascunsă şi chiar uitată în timp. (va urma)
