Problema nu este când se va depăși limita acceptabilității și a apoi a suportabilității presiunilor social economice generate de un război străin nouă, ci dacă, la acel moment, vom mai avea ce face… Dacă nu vom fi atât de infestați la nivel agroindustrial de interesele ucrainiene încât să nu ne mai putem debarasa de această căpușare deloc vremelnică. Pentru că, în momentul în care poate vom reuși a spune destul cu sacrificarea țării, destul cu atingerea, nu doar a bunăstării cetățenilor ei, ci și a ceea ce, deja se întrezărește, a limitelor de subzistență a unei țări în prag de pauperizare pentru multe decenii, poate vom avea în noi voința trezirii și a debarasării de hienele unor interese atât de străine nouă, dar nu vom mai avea forța necesară. Și nici posibilitatea de a ne elibera din jugul celei mai josnice forme de reindustrializare „secundare” (secundară, pentru că întâietatea în acest proces au avut-o interesele occidentale, care, după 1990, ne-au pârjolit „greaua moștenire” tocmai pentru a-și impune „valorile” lor), o reorganizare agroeconomică pe linia intereselor ucrainiene (și a acoliților acestora). Pentru că, la cum se derulează lucrurile, în scurt timp, întreaga zonă agroindustrială a României va fi dominată de căpușa-caracatiță pe care o hrănim acum.
De altfel, dacă am avea tăria de a privi „scenariul” unui viitor deloc îndepărtat, am putea vedea că acapararea noastră este aproape deplină. Deja Gurile Dunării nu ne mai aparțin… Și ar trebuie să recunoaștem că asta nu se întâmplă doar la nivelul deciziilor de management al șenalului, ci, practic, la nivelul de tranzit al mărfurilor ucrainiene… Suntem dați la o parte iar noi nu comentăm!… Deși se vede clar conturarea unui viitor hub de navlosire, nu doar strict a mărfurilor din Ucraina, ci, în esență, ucrainean. Care se clădește acum cu fiecare zi în care, sub acoperământul unei obligații impuse nouă de UE și Unchiul Sam, permitem dezvoltarea în apele noastre a unei adevărate platforme de tranzit și transfer fluvial-maritim.
Și chiar dacă este evident că ucrainienii sunt primii care au interesul de a prelungi războiul, noi nu ne luăm nici un fel de măsuri. Nu impunem un tonaj maxim de transport al mărfurilor ucrainiene, nu discutăm cu țările care exportau și ele pe Dunăre o alocare de navlosire și management portuar echilibrat. Mai mult, lăsăm deciziile de tranzit fluvial-maritim fățiș pe mâinile Kievului! Or, în anii cât va mai dura războiul, și va dura exact cât vor avea nevoie ucrainienii (și cei ce se află în spatele lor) pentru a materializa ceea ce astăzi pare doar o schiță, dacă noi vom rămâne la statutul de observatori, lăsând a ne fi acaparate zonele noastre, fără a spune nimic, fără a lua măsuri, când se va termina războiul și îi vom cere Ucrainei (dar și UE și Statelor Unite) să repună lucrurile în făgașul normal, ne vom trezi nu doar cu un refuz, ci poate chiar o târâre în judecată. Pentru că Ucraina nu are nici scrupule și nici mustrări de conștiință… Iar dacă și-a permis să amenințe chiar țările care au ajutat-o cu târârea în procese pentru că i-au fost afectate interesele de export cerealier (și nu nevoile ei de muniție și armament), oare cum vom fi noi tratați când vom îndrăzni a cere să ne reluăm locul și drepturile la Gurile Dunării?!
Astăzi, Ucraina forțează transformarea zonei Gurilor Dunării într-un hub fluvial-maritim pe care să-l controleze, să-l domine, să-l acapareze, anunțând că va extinde infrastructurile porturilor sale dunărene cât mai mult posibil (tehnic), lucru care, evident, va dura, timp în care Kievul va săvârși o altă manevră, impunând practic pe canalul Sulina propria-i lege și transformând procesul de transfer al cerealelor într-unul asupra căruia noi să nu mai avem nici un fel de control. Nici măcar la nivel de protejare a mediului, prin limitarea numărului de barje și a navelor din zona fluvial-maritimă de la Gurile Dunării, un hub pe care Kievul îl construiește acum nu doar prin extinderea infrastructurilor de țărm, ci și prin impunerea unei transbordări a mărfurilor, direct, de la navă la navă.
Fără a avea o nici o reacție, noi doar privim cum cu tupeul unei impuneri în numele unor obligații puse în cârca noastră ca parteneri într-un război ce nu ne privește (și, nu trebuia să ne privească sub nici un fel mai mult de cele câteva luni poate firești din punct de vedere umanitar), noi doar privim cum ucrainienii fac legea fluvială pe șenal (și curând maritimă) impunând transferul de cerealiere peste zonele portuare, prin punerea în funcțiune a transferului direct din barjele navlosite pe brațul Sulina în navele maritime care vor accesa Gurile Dunării la posibilitatea maximă de pescaj. Și nu va fi un proces cu marje de siguranță, cu limite și restricții de încărcare și de intrare în linia fluvială, fiind previzibile incidente ce vor afecta inclusiv mediul deja periclitat de tranzitul prea mare de nave.
Iar peste anii cât va mai dura acest război, peste anii de care are nevoie Ucraina pentru a-și construi ceea ce noi ne facem că nu vedem, ne vom trezi poate fără drepturile noastre de navlosire fluvială, și poate și maritimă, pe o mare zonă de excludere pe care Kievul o pregătește. Și să nu ajungem la ceea ce am spus încă de la începutul războiului, să nu ne trezim în postura de a ne fi dorit ca rușii să fi fost cei „coborâți” la Gurile Dunării! Pentru că dacă astăzi Ucraina își permite să amenințe cu procese internaționale tocmai țările care au ajutat-o financiar și militar în războiul cu Rusia (dacă nu îi sunt lăsate libere toate fluxurile cerealiere), mâine-poimâine, când poate va controla infrastructura portuară și de navlosire fluvial-maritimă de la Gurile Dunării, oare pe cine va da în judecată când va primi cererea oficială de a ne „returna” drepturile de pe zonele noastre…
Lasă un răspuns