„Un om care nu merge pe munte este un infirm”. Această perlă poartă semnătura lui Virgil Măgureanu. Nu știu cine este acest „diagnostician”. Țara este plină de măguri și de Măgureni. Dacă o fi cel ce în perioada anilor ’70-’80 putea fi văzut prin zona monumentului Leul – minunata statuie ridicată în memoria celor care s-au jertfit pentru această țară – sunt cu atât mai contrariat. Parcă-l văd pe acel personaj: avea mers ușor legănat, ca de rață, pe vreme rece purta un palton lung, ca o manta militară, și totdeauna cu o geantă în mână ca de perceptor – nici goală, nici gravidă. Mergea ca în pustiu – probabil știa că este urmărit -, fără să întoarcă în nici o parte capul. Nu se pierdea cu firea nici când stătea pe loc. Am asistat la o întâlnire de circa o oră când Leonte Răutu la fixat ca într-un țarc cu privirea lui de vultur bătrân. Ce mizerii…
Oricum, sunt mâhnit că chiar de Ziua muntelui – nu mă dau în vânt după un astfel de „sinaxar” – mi-a sărit în ochi tocmai o asemenea aberație. Chiar așa: cum să fii considerat infirm dacă nu mergi pe munte? Mai ales că sunt destui infirmi care bat poteci alpine, ba există și alpiniști între ei. Știu un tânăr român nevăzător – și nu-i singurul! – care se luptă cu pereții de piatră de îți vine să te freci la ochi, nu altceva. Pe la începutul anilor 80 am cunoscut, la Poiana Brașov, un neamț care schia cu mare ambiție, deși avea un picior de lemn. Cu niște ani în urmă, pe pârtia Clăbucet a Predealului m-am trezit cu o tensiune de toată înălțimea 25/15. Ca să nu mai spun că în Columbia, pe la 3.200 m – sper că nu există vreun dubiu că aș urcat pe jos! – chiar am rămas aproape fără aer, respirând ca un ibric căruia i s-a stins focul. Nu aceeași stare m-a capturat, două zile mai târziu, în apa Caraibilor, la Santa Marta. Asta înseamnă că sunt infirm? Chiar n-am reușit să mă gândesc până acum la o asemenea bazaconie. Foarte bine: unii se simt mai bine cu picioarele pe pământ, iar alții jubilează când ajung cu capul în nori, ca să fim și „metaforici”, o țâră… Problema este alta. Și când avem de-a face cu infirmități native sau dobândite (și nu numai fizice), și când îți vine să sari până la cer de vreo bucurie, măsura nu trebuie abandonată sub nici un chip. Este nevoie, cred, chiar de o anumită discreție, spre a nu răvăși bruma de normalitate de care avem cu toții nevoie.
Cu mulți ani în urmă, când mergeam la diverse competiții montane, făceam echipă pentru reportaj cu un coleg fotograf. Nu de puține ori îmi tot dădea cu cotul, spunându-mi: crezi că tipul ăla e sănătos la cap? Vă închipuiți că admirabilul Nestor Urechia, cu funia făcut colac și purtată pe umăr, plimbându-se prin gara Bușteni în căutarea unui coechipier, era privit altfel de lumea din jur? Dar să nu vorbim de funie în casa spânzuratului și nici să nu măsurăm totul doar cu cotul nostru…
Nu doar că e Ziua muntelui îi admir pe cer care cuceresc muntele (a cuceri nu înseamnă a ucide, a distruge). Îi admir tot atât de mult ca și pe cei care iubesc apele (Dunărea, Delta, Prutul, Nistrul sau Tisa), ba și pe unii care merg la țărm de Mare. De fapt, pe toți cei care, într-un fel sau alta, duc mai departe preceptul eminescian care a tânjit toată viața după vremurile când natura era adevărată ca omul, iar omul – adevărat ca natura…
În rest, urarea lui Nestor Urechia: Trai senin, toate cu plin!
Lasă un răspuns