Minciuna de toate zilele…

Armata SUA are 900 de baze militare în nu mai puțin de 153 de state ale lumii. Minciuna nobilă este că nu ar fi vorba despre un imperiu ținut în picioare cu bugete anuale de 7-800 de miliarde de dolari și prin controlul securistic al liderilor politici ai „Occidentului colectiv”, ci o garanție a libertății, a democrației și a „ordinii mondiale bazate pe reguli”. Pe baza acestei imense etalări a forței militare americane, economia financiarizată (desprinsă aproape total de conceptul de producție și industrie) și imperialismul cultural continuă să prevaleze, cu toate flagrantele dovezi ale caracterului lor nociv. China a colonizat economic o mare parte a Africii, construind, de exemplu, trenuri de mare viteză în state ca Maroc sau Egipt, trenuri care circulă de regulă goale, întrucât costul transportului este imposibil de suportat de africanul de rând. Minciuna nobilă este că civilizația chineză aduce în Africa locuri de muncă, drumuri, poduri, spitale și școli, iar nu colectori de resurse necesare imensei sale economii și, colateral, dictatura digitală și ratingul de cetățean tipic chinezești. Rusia a jucat cartea BRICS, dând impresia a coalizat în jurul său acea parte a lumii care se opune direct sau indirect imperialismului american și că promovează normalitatea împotriva unui curent cultural care asimilează anormalul cu diversitatea și calcă în picioare modul conservator de trai. În acest timp, Rusia introduce rubla digitală, pașaportul digital, „imunizarea” obligatorie și „orașele de 15 minute”, ca și când ar fi cel mai silitor elev al Formului Economic Mondial de la Davos. În plus, prin oligarhii săi „occidentali” (care joacă prost cartea dizidenței), prin serviciile sale secrete și prin liderii săi para-militari își intensifică comportamentul intrigant și subversiv, implicându-se în tot felul de războaie civile sau lovituri de stat, prin Africa sau Arabia.

Pentru cât mai contează, Uniunea Europeană se laudă cu modelul său economic și democratic, cu valorile și standardele comunității, cu liberalismul și cu diversitatea, cu lupta cu plandemiile și schimbările climaterice, dar derapează din ce în ce mai hotărât și abrupt pe panta minciunii „nobile” cum că măsurile pe care le adoptă și le pune în aplicare sunt pentru salvare, redresare și reziliență, iar nu pentru control și pentru acumularea puterii în mâinile elitelor tot mai subțiate și mai viclene care conduc căruța bruxeleză sub numele fals de „salvatori”. Uniunea Europeană este atât de liberală și de pro-diversitate încât a organizat și finanțat o armată de 140 de mii de „verificatori ai faptelor”, menită a vâna și neutraliza orice dizident care gândește, vorbește și acționează invers decât se așteaptă „nobilii” mincinoși ai birocrației bruxeleze. Mișcările politice anti-sistem sunt izolate prin ordin direct și chiar prin reglementări, politicienii indezirabili fiind carantinați în interiorul unor „cordoane sanitare”, ca și când ar fi infectați cu dizidență, iar supușii imperiali ar putea fi contaminați…

În toate cele patru exemple, minciuna se aplică poporului de supuși ce așteaptă să fie salvați exact la fel ca un medicament. Presa, rețelele de socializare, mediile culturale și universitare, totul este supus și înscris forțat în matricea acestui set enorm de minciuni „nobile”.

Una dintre cauzele proliferării și relativului succes la public ale acestei forme oficiale de minciună (corectă politic și trezită) este confuzia între minciună și fals, între știință propriu-zisă și pseudo-știință și între știre și opinie. Minciuna este un fals intenționat. Este un fapt sau un comportament în mod principial condamnabil moral și judiciar. Falsul este incorectul, inversul adevărului (=corespondența afirmației cu realitatea obiectivă). Câtă vreme nu este încărcat de motive intenționate, falsul nu devine minciună și nici nu are consecințe morale sau legale. Nici greșeala de apreciere (eroarea, iluzia, biasul cognitiv) și nici judecățile prescurtate, adică, oligo-rațiunile (preconcepțiile, gândirea de grup, alinierea la comportamentul liderului, imitarea autorității) nu sunt minciuni. Sunt lucruri grave care pot afecta mulțimi mari de oameni, dar nu sunt minciuni, adică falsuri intenționate.

La nivel individual și concret, motivele pentru care mințim sunt infinite și nu toate minciunile sunt vinovate. Există situații – limită în care omul concret este chiar obligat să mintă, întrucât adevărul ar face rău altuia. Când minciuna provine de la autoritățile publice, care fac politici publice din falsurile intenționate, încărcate de ideologie, este grav atât din perspectivă democratică, cât și din perspectiva credibilității. Un mincinos oficial care spune că minte, chiar în mod „nobil” și cu titlu de medicament, nu mai poate fi crezut nici măcar când spune adevărul. Poporul nu mai poate urma astfel de autorități publice, mai devreme sau mai târziu revoltându-se. Falsurile intenționate din știință pot duce la ideologizarea științei, adică la sa instrumentalizarea politico-religioasă și, implicit, la pierderea încrederii publicului în metoda științifică. În fine, știrea este o informație seacă. Poate fi adevărată sau falsă. În schimb, opinia este o narațiune care conține credințele, emoțiile, opțiunile, memoria și idealurile autorului. Ștergerea iresponsabilă și liberticidă a graniței dintre știre și opinie și sancționarea delictul de opinie sunt cele mai grave lucruri într-o democrație.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*