„Plandemia”, ingredientul esențial al haosului din ultimii ani, revine…

În luna septembrie 2020, Deutsche Bank, una dintre cele mai neoneste și delincvente bănci globale, deplângea finalul celor 40 de ani de globalism (în care s-au făcut bani mulți de către entități puține, n.a.) și intrarea într-o eră a „dezordinii accentuate”, care ar fi urmat să dureze cel puțin zece ani. Deși a fost un an de cotitură, iar plandemia a fost ingredientul esențial al haosului în care ne-am afundat de-atunci încoace, „dezordinea accentuată” nu a început în anul 2020, ci odată cu evenimentele din 11 septembrie 2001 din SUA. Ulterior acelor dezastre bizare, demne de filme holiudiene, liderii americani și, ulterior, ca o turmă de oi placide, liderii Occidentului colectiv, au luat decizia să reinstaureze „ordinea mondială liberală bazată pe reguli” prin mijloace categoric liberticide și anti-democratice. De atunci încoace s-au instaurat cenzura, suspiciunea la adresa omului de rând, supravegherea în masă și, mai grav decât orice, minciuna „nobilă”, minciuna ca medicament.

După acele evenimente, lumea a dus-o din criză în criză, care s-au suprapus ori s-au sudat una de la alta: criza războaielor contra terorii, criza bancară, criza datoriilor suverane, criza imigranților, criza sanitară, criza energetică și alimentară, criza climatică, criza militar – geo – strategică și, mai nou, criza regresului cognitiv (adică, prostificarea, pe românește). Cu fiecare criză în plus, mai rea și mai bizară decât precedenta, s-a extras cel puțin o ocazie de a folosi minciuna ca medicament, o minciună așa-zsi nobilă și necesară salvării de dușmanii reali (sau fabricați în laboratoarele tehnocratice ale statului adânc, abscons), a supușilor. Salvatorul s-a aglutinat mereu din elitele auto-mandatate supra-statale, pe fundal de excepționalism economic și juridic care justifică orice evadare din normal. Transpolitica, transcuvintele, transcomportamentul, transhumanismul, clar obscurul-moral din care nu se mai poate extrage nimic cert, trans- sau meta-adevărul, nou-normalul, toate au venit ca o avalanșă declanșată din punerea lumii pe modul „supraviețuire”. În lupta pentru sub-viețuire, pare că orice este permis – chiar și minciuna ca politică de stat.

Pentru oamenii religioși, Dumnezeu nu doar că este adevărat: El este Adevărul. Când Dumnezeu este evacuat din om, orice este permis, spunea rusul Dostoievsky. Unii birocrați nici nu se mai ascund. Ex-președintele Comisiei Europene, Junker, a spus, textual: „dacă lucrurile se agravează, trebuie să îi mințim”.

Adică, nu importă că autoritățile mint. Ce importă este că minciuna oficială este pentru siguranța voastră. Es ist für ihre Sicherheit, vă mai amintiți? Dacă minciuna e de natură a vă vindeca (sau de a vă face să credeți că vă poate vindeca, inducându-vă un efect de placebo), minciuna poate fi ridicată la rang de politică de stat. În plandemii, în timpul dezastrelor, în războaie, în crize reale sau fabricate, minciuna oficială este o „valoare a comunității”. Lumile simulate, stările alterate de conștiință induse de droguri, adicțiile față de lumea digitală și fricile programate și dispersate masiv în populație fac restul „necesar” siguranței voastre. Odată recunoscută „calitatea” de mincinos oficial, elitele intrigante și corupte (care au uzurpat rolul de salvator, în timp ce sau imediat după ce au fabricat dușmanul) au pătruns în plin paradox al mincinosului. Nu se mai poate ști dacă aceste elite spun adevărul și, deci, dacă sunt credibile. Ironic, ambiguitatea și incertitudinea se mențin nu numai atunci asemenea elite afirmă că spun adevărul și numai adevărul, „așa să le ajute Dumnezeu”, ci și atunci când recunosc că mint**.

Încrederea este cea mai prețioasă monedă***. Dacă o ai, poți spera să răzbești. Dacă nu o (mai) ai, falimentul este inevitabil. Asemenea elite nu mai au credibilitate în ceea ce fac și propun, chit că au toți banii, toate resursele și toate armatele din lume. Cu atît mai puțin sus-zisele elite nu mai au căderea morală de a finanța vânătoarea de „știri false” și de conspiraționiști, negaționiști sau deviaționiști. En passant, să reținem câteva scurte explicații ale ciudatului fenomen de care ne lăsăm seduși toți, recte, ale faptului că ne place să fim mințiți. Antoine de Saint-Exupéry a spus: „cine vrea să spună ceva interesant, trebuie să mintă puţin”. Tudor Arghezi zicea: „omului îi place să se mintă şi să fie minţit, şi când nu-l mai minte nimeni şi nimic, se dezorganizează”. Iar Mark Twain scria că există „trei feluri de minciuni: minciunile, minciunile sfinte şi statisticile”…

**Epimenide Cretanul spunea că toti cretanii sunt mincinoși, dar Epimenide era cretan. Deci Epimenide era și el mincinos. Dar Epimenide a emis paradoxul mincinosului, în aceste coordonate: De ce ma faceti mincinos? Eu mint, dar nu e adevărat că mint. Ce vă spun eu este o adevărată minciună sau o minciună adevărată? Dacă vă spun că mint, acest lucru este un adevăr sau este o minciună? Adică, mai pe românește: un mincinos care spune că minte, mite când spune că minte? Acest paradox a muncit mințile unei mulțimi de filosofi, oameni de știința sau teologi, fiind prezent chiar și în Epistolelel Sfântului Pavel. Nu a fost „dovedit” niciodată, nici de Aristotel, nici de Toma D’Aquino, nici de Betrand Rusell, ca să enumăr doar câțiva „pasionați” ai acestui paradox.

***De fapt, banii, în ei înșiși, nu sunt altceva decât încredere. Dacă aflați, de exemplu, că banii pe care îi încasați sunt falși sau că banca centrală nu mai are dreptul să emită bani, nu veți mai avea nicio încredere în bancnote sau în celelalte însemne monetare. Dacă aflați că, în loc de lei primiți moneda Statului Botswana, nu veți mai avea încredere nici în bani, nici în plătitor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*