Matia Corvin, regele Ungariei, nu vorbea românește! Deși era și pe jumătate de-al nostru, prin tatăl său, Iancu de Hunedoara, și poliglot! Chiar acum am citit această idioțenie, formulată, probabil, de vreo corcitură de stepă, cu prilejul Zilei Limbii Române, prăznuită deunăzi. De ce nu vorbea românește Rexul de la Budapesta, născut la Cluj și decedat la Hiena? Fiindcă – explică „postacul” – „limba română era încă neformată”, primul text scris – vi-l amintiți, desigur, cu „I pak dau știre…” – fiind comis abia în anul 1521… Pesemne că, după mintea(?) acestei persoane, Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare, care în tinerețea lor au ucenicit pe lângă regentul Ungariei, vorbeau cu Ioan de Hunedoara în ungurește! Sictir!, ca să folosim o limbă neutră… Nu sunt indiferent la astfel de bazaconii, aruncate din copită. Însă, cel puțin acum, pentru mine nu este important dacă a vorbit au ba românește urmașul apărătorului Belgradului (unde avem și acolo mulți… prieteni). Pentru mine are însemnătate maximă faptul că Liviu Rebreanu a fost un fabulos scriitor și bărbat român și că „ciuleandrăii” noștri nu știu cât de măreț a fost. Și este. Și va fi. E-adevărat, pe la începuturi, Rebreanu a scris și vorbit chiar și în ungurește, fără însă să se clătească în gură după vreo conversație în limba megieșilor noștri. Sau să se spele pe mâni după umplerea cu cerneală a vreunei pagini de hârtie…
Măcar la aniversări și comemorări să ne amintim de le. În urmă cu 79 de ani, pe 3 septembrie, era înmormântat în curtea bisericii din Valea Mare (Argeș), sat în care și-a regăsit, în felul lui, Târlișua năsăudeană în care s-a născut în 1885. Aici, în singurătate, și-a pus pe hârtie, mai ales noaptea, bună parte din creația sa, fundamentală pentru literatura română. A ales Valea Mare fiindcă actrița Ștefania (Fanny) Rădulescu, soția lui, era din Pitești. „De sâmbătă până azi am fost la Valea Mare unde ne-am instalat o mică, dar adevărată gospodărie. Prima mea proprietate reală…” (Marți, 29 iulie 1930). Este o cutremurătoare consemnare din excepționalele „Caiete” scrise, în marea lor majoritate, în casa de la Valea Mare. Însemnări și spovedanii făcute cu o meticulozitate greu de imaginat. Sunt amănunte copleșitoare ce fac parte din viața ca om a romancierului – scrieri inegalabile în literatura noastră -, detalii ce zugrăvesc atmosfera casei, avatarurile celor din preajma lui, grija pentru vie și grădină, starea vremii și chinurile scrisului, tribulații dintre cele mai felurite, inclusiv despre prematuru-i sfârșit… Pentru mine „Jurnalele” lui Liviu Rebreanu (pregătite pentru tipar, în 1984, în două volume, de fiica sa adoptivă Puia Florica Rebreanu și scriitorul Nicolae Gheran) sunt mai captivante și mai pline de miez decât „Jurnalul” lui Lev Tolstoi (pe alocuri, rusul are niște vulgarități tipice neamului său) sau dacă Matia se putea înțelege la vorbă cu marele nostru Ștefan. Prin intermediul acestor „Caiete” cu memorii se poate înțelege cu adevărat că „Ion” al lui Rebreanu nu-i doar un țăran, un om, ci un neam, o nație întreagă… Sigur, cine vrea să înțeleagă și de ce suntem și trebuie să rămânem români.
Ardelean adevărat, Liviu Rebreanu a fost profund, temeinic în tot ceea ce isprăvea. Chit că, uneori, era vorba și de preocupări care se numesc astăzi hobby-uri. A fost un călător neobosit, a iubit întreaga ființă a naturii, tot așa cum ținea socoteala la orice mișca în gospodăria sa. În palpitanta-i carte pe care i-a dedicat-o Puia Florica Rebreanu – „Zile care au plecat”, Editura pentru literatură, 1969 – găsim și aceste rânduri despre o înclinație aparte a ilustrului său tată, mai puțin cunoscută de românii de azi. Sper să vă facă plăcere reproducerea acestor rânduri: „Șirul pasiunilor se prelungește cu acea a fotografiei, care l-a stăpânit poate și mai intens decât celelalte. Își cumpărase un aparat „Leika” special, prin librăria Alcalay. L-a adus în țară cu fel și fel de cataloage, lentile, filme, trepied și, odată adunate toate, le-a studiat cu râvna și cu minuțiozitatea lui obișnuită, începând de la construcția fiecărei piese și mergând până la principiile fotografiei și compoziția chimică a sărurilor de pe peliculă. A trecut apoi la operațiile practice. Albumele noastre păstrează sute de fotografii făcute de tata, ale familiei, desigur, dar și ale priveliștilor străbătute, ale tipurilor întâlnite. Casa de la Valea Mare, împreună cu via, au fost pozate din toate perspectivele și unghiurile; au urmat țărani din sat, copii, toate animalele, apusuri și răsărituri de soare, norii, florile din preajmă, fragii din pădure, Râul Doamnei, păsări în zbor – o întreagă natură receptată și fixată în panorame sau părți componente… Fotografia devenise parcă un fel original de a-și marca sau de a-și fixa observația despre oameni, fapte, fenomene naturale, de a descompune peisajul studiindu-l pe porțiuni mici și apoi refăcându-l din analize. Fotografia cu sistemă, așadar studia, observa cu sistemă, chemând în ajutor și tehnica avansată a veacului – aparatul fotografic -, așa cum apelase la lunetă pentru a privi cerul și la automobil pentru a cutreiera țara”.
La Valea Mare am fost în vreo două rânduri. În 2015, am publicat, în „România pitorească”, un amplu reportaj despre „Casa memorială” a lui Rebreanu. Îi dădusem titlu „Izgonirea unui geniu!” Revendicată de familia Erbașu, casa era închisă, cu obloanele trase și tencuiala de pe pereții exteriori foarte activă. Ruinarea rânjea din toate părțile… Înțeleg că lucrurile par să se schimbe. Mintea românului de pe urmă? Mira-m-aș! Românul care este idiot și lacom, așa rămâne. Și înainte, și după…
Lasă un răspuns