„Peștera cu Apă din Valea Leșului” este o arie protejată de interes național ce corespunde categoriei a IV-a IUCN (rezervație naturală de tip speologic), situată în județul Bihor, pe teritoriul administrativ al comunei Bulz, localitatea Râmeți. Ea se ală la altitudinea de 650 metri, având o dezvoltare totală de 1295 metri, la o denivelare totală de 42 metri. Intrarea în peștera activă se află în versantul drept al văii Leșului, la 1,5 kilometru de confluența cu valea Iadei, în raza comunei Bulz, Bihor. Rezervația naturală are o suprafață de 0,50 ha, și reprezintă o peșteră (cavernă) dezvoltată în roci carbonatice, punct de interes speologic din Munții Pădurea Craiului. Din intrarea aflată la 10 m deasupra albiei se „varsă” cursul subteran. El parcurge întreaga peșteră și reprezintă apele captate prin ponorul Acre. Aceste ape mai au o resurgența, cea mai joasă, în același versant 1 km aval de intrarea peșterii, prin izvorul Firez. Întreaga peșteră se prezintă sub forma unei galerii unice, cu puține diverticole, ce meandrează pe primii 300 metri, apa formând terase aluvionare. În acest sector tavanul apare plat și orizontal. După circa 500 metri de la intrare se ajunge la primul sifon. După el galeria continuă, fără vreo ramificație, și cu alte sifoane. Peștera totalizează aproximativ un kilometru, dar explorările urmăresc joncționarea cu peștera de la ponorul Acre.
Cu toate că intrarea în această peşteră era cunoscută şi chiar semnalată în literatura turistică din trecut, explorarea ei s-a făcut abia în anul 1953 de către un grup de speologi amatori din Cluj, condus de B. Bagameri. Curând după aceea membrii Institutului de Speologie ,,E. Racoviţă” din Cluj realizează prima hartă a peşterii şi întreprind o serie de cercetări sistematice de biospeologie, climatologie şi morfohidrografie subterană, a căror rezultate au fost publicate în mai multe lucrări de specialitate (I. Viehmann şi C. Pleşa – 1958, GH. Racoviţă şi M.Şerban – 1975. GH. Racoviţă – 1980, GH. Racoviţă şi P. Cocean – 1977, M. Bleahu şi colab., 1976, p. 75). În 1977, un grup de speologi de la C.S.A. Cluj-Napoca forţează înaintarea şi, depăşind punctul terminus ’58 (Sifonul I), pătrund într-o galerie, tot principală, pe care o explorează şi o cartează pînă la Sifonul III. În 1981, ei depăşesc şi acest sifon, dar se opresc, după 45 metri, în faţa unei strâmtori ce nu a fost încă depăşită. Intrarea, aflată cu 10 – 12 metri deasupra albiei Văii Leşului, se deschide la baza unui abrupt surplombat sub care, datorită unui baraj natural, apele subterane formează un lac aproape permanent, cu o adîncime medie de 1,5 metri, din care, la viituri, deversează la suprafaţă printr-un mic canal de scurgere.
Golul subteran, cunoscut până în 1977 pe o lungime de circa 80o metri, este format, în general, dintr-o galerie cu desfăşurare meandrată, drenată de un curs de apă cu caracter permanent a cărei albie, adâncită în depozite argilo-nisipoase, descrie o succesiune de meandre, lăsând, când pe dreapta, când pe stînga, fragmente de terase aluvionare deasupra cărora se desfăşoară un lung tavan plan-orizontal cum rar poate fi întâlnit în alte peşteri. Spre amonte de acesta, peştera devine rectilinie, panta albiei creşte simţitor, depozitele aluvionare dispar treptat, iar tavanul înregistrează o serie de neregularităţi determinate de prezenţa unor diaclaze care au facilitat lărgirea golului subteran şi chiar formarea unor coridoare laterale în care s-au păstrat câteva resturi scheletice de „Ursus spelaeus” (Ursul Peșterilor). În zona primului sifon, galeria se lărgeşte spre dreapta lăsând impresia că a luat sfârşit. În realitate, ea continuă să se desfăşoare în lungul unei falii verticale, cu o frumoasă oglindă de fricţiune, după care, prin schimbarea structurii calcarului, care devine dolomitic, apare o nouă strâmtoare reprezentată printr-un sifon temporar deschis (II). Dincolo de acesta, se dezvoltă o galerie bogat concreţionată care, după ce descrie câteva meandre, ia sfârşit într-un alt sifon (HI), închis la data explorării (1977). Peştera cu Apă din Valea Leşului s-a format în timp sub acţiunea apelor captate în subteran prin Ponorul de la Acre. Printr-o marcare cu fluoresceină, efectuată în 1972, s-a constatat că, în cea de a treia zi de la apariţia colorantului în lacul de la intrare, fluoresceină a început să iasă şi prin Izvorul de la Firez aflat în albia Văii Leşului, la circa 300 m amonte de confluenţa cu Iada. Acest fapt explică de ce pe timp de secetă apele din lacul amintit nu deversează în valea colectoare, cu toate că peştera este traversată în permanenţă de un curs de apă. Este evident că între Peştera cu Apă din Valea Leşului şi Izvorul de la Firez s-a stabilit un drenaj subteran care tinde să substituie scurgerea de suprafaţă din lungul Văii Leşului. (G.V.G.)
Lasă un răspuns