Înrobind oamenii și țarinele lor…

Nu, nu mai este de multă vreme vorba doar de un stat eșuat… Ci poate de bani lui ca de o înmormântare: a agriculturii, a economiei, a țării pe de-a întregul… Căci un stat, fie el și eșuat, ar mai putea fi salvat, de un val, de o maree, de un flux al altor timpuri, al altor jertfe, al altor conducători… De fapt, România este astăzi un stat scufundat peste care sunt azvârliți bulgării umilirii, tăcerii, supunerii, îngenuncherii, și în care nu doar vrăjmașii, ci propriul popor „deznațiune” îi lapidează prezentul și viitorul cu pământul astupării, ca într-un ritual funebru al timpului, capăt nu doar de istorie și afirmare, ci de însăși existență… Sunt cele din urmă lopeți de țarină aruncate peste noi… De sub care nu vom mai avea puterea de a ieși singuri și nimeni nu va sta a ne dezgropa cu gândul la măreția de cândva… Suntem asfixiați cu propriile mâini, dar și de propriul dezinteres căluș al libertății de exprimare de cândva… Și avem o vină pe care nu vom avea de ce să o reproșăm altora… Pentru că am fost aici… Am fost aici inclusiv în clipa de la care a început înstrăinarea, îndepărtarea, alungarea noastră… Într-o scurgere-timp de trei decenii, nici măcar parte de frânturi din grăunțele de ceas ale timpurilor pe care le-au îndurat și pentru care au luptat înaintașii…

Asistăm cum ni se îngroapă ca pe niște resturi tot ce am clădit… Dar și toate cele din care am mai putea clădi ceva, din care am mai putea respira o amânare, am mai putea imputa cerului un răgaz al unor ultime guri de aer… De oxigen… De secunde în care pământul delăsării și al neputinței să nu se așeze drept monedă a trecerii dincolo… Pentru că în clipa în care și Agricultura se va stinge, nu vom mai număra nici măcar ultimele ceasuri… Nu vom mai avea timp să privim și să încercăm a ne înțelege nepăsarea, dezinteresul, neimplicarea… Căci, în clipa în care pământul unei țări moare, se stinge și neamul ce nu i-a mai fost vrednic a-l păși… Iar pământul începe a muri, nu din cauza arșițelor, ci a noastră cei ce-l lăsăm a ne fi ucis… Or, atât cât mai e viu, atât cât mai are ce să ne ofere, ar trebui să luptăm pentru el!… Ar trebui să ieșim în stradă și să nu plecăm de acolo decât reînviați în nevoia de apărare a țării… Ar trebui să dăm de pământ cu acel stat, al instituțiilor, al hoțiilor, al sinecurilor, acel stat ce nu mai face nimic pentru noi, dimpotrivă… Doar ne ucide… Ar trebui să smulgem de pe umerii Patriei acel stat-povară care ne seacă…

Și ar trebui să începem să-i protejăm pe aceia ce trudesc pe ogoare cu obrajii mai arși de soare chiar decât pământul ce se stinge din cauza acelora care ne-au condus și ne conduc doar pentru a ne vinde și ultimul os descărnat sub cea mai cruntă arșiță: ce a urii de neam și țară…

Pentru că, deși agricultura se stinge, fermierii și țăranii nu mai primesc nici un ajutor… Au fost lăsați singuri pentru a se stinge și ei dimpreună cu pământul, cu țara… Nu au primit nici ridicolele subvenții europene negociate de guvernele trădătoare la nivelurile cele mai mici din întreaga Europă… Iar acum primesc otrava cea mai otrăvitoare a unei economii, a unei ramuri a ei, agricultura, a țării, într-un decalog al cascadelor năruitoare ce vor urma prăbușiri agriculturii… Îndatorarea pe viață, nu doar a fermierilor, nu doar a pământului, ci a însuși dreptului nostru de a fi aici… Iar guvernele trădătorilor de neam, țară și pământ aruncă fermierilor mârșava amăgire a sprijinului… Nu acordă subvențiile de drept, nu doar așa cum ar trebui, la nivelul valorilor europene, ci nici măcar zeciuite de clicile și interesele lor… Nu asigură capitalurile de lucru pentru muncile din agricultură, ci doar îi pun pe țărani și fermieri să achite decontul unor guvernanți ce ar trebui să se pârjolească ei în însetare, nu pământurile țării, nu putințele și truda oamenilor, nu speranțele lor… Căci, agricultorii sunt poate ultimii care mai speră… Și o fac grație relației lor ancestrale cu pământul și natura, nu din vreo scăpărare de speranță aruncată dinspre turnurile hoților de la guvernare…

Dar ar trebui ca asociațiile fermierilor să iasă din somnul lepros al ipocriziei și vânzării… Să ceară guvernanților, nu oferirea către fermieri și țărani a posibilității ca aceștia să acceseze credite, în scârbavnicul calcul al înmulțiri cu un anumit coeficient (de cinci ori echivalentul acelor subvenții, cel mai adesea neprimite)… Ar trebui să ceară fonduri nerambursabile… Ar trebui să se lupte pentru țăranul român și micul antreprenor din lumea casantă a economiei agrare, pentru ca nici un bob de cereală străină să nu mai tranziteze țara fără ca românii să-și primească banii necesari pentru a-și putea lucra pământurilor… Pentru a avea de ce să le mai lucreze… Nu să fie înrobiți la căruțele unor împrumuturi, riscând, nu doar producții calamitate, ci nevânzarea produselor dacă pământul va fi din nou bun cu noi, pentru că nu vor mai avea loc din cauza cerealelor de război al unui război tot mai evident economic, de acaparare și strivire a celor mici… Iar toți aceia care au „girat” de la nivel guvernamental și administrativ, în loc de banii de drept cuveniți țăranilor și fermierilor noștri, doar feluritele scheme de îndatorare față de bănci și stat, înrobind oamenii și pământurile lor, ar trebui judecați… Pentru batjocura de a pune drept fundamentare a acestor împrumuturi un calcul legat de ceva ce fermierii poate nici nu primesc: subvențiile… Și pentru felul de a fi prezentat aceste credite și drept o garanție a predictibilității investițiilor în agricultură! Chiar dacă, legând o afacere de banii împrumutați de la bănci, nu mai de predictibilitate din perspectiva rentabilității economice nu mai poți vorbi!… Poate doar din perspectiva posibilității de a falimenta, înrobi și a pune în alte mâini pământurile și viețile noastre…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*