În primii doi ani de seminar am avut în programă un obiect numit Catehism. Acolo se preda alfabetul moralei creștine, noțiunile elementare, pe care apoi, în ultimii ani le reluam într-o formă superioară, în cadrul disciplinei Morală. Același obiect era studiat apoi, timp de patru ani, în vremea studenției. La Catehism am învățat prima dată, teoretic și sistematic, despre păcat. Nu intru în amănunte. Menționez doar că am reținut două aspecte foarte importante: 1. sinuciderea este cel mai mare păcat; 2. Biserica acceptă războiul de apărare. Nu-mi amintesc să se fi suflat o vorbă despre războiul de cotropire, despre responsabilitatea morală a celui sau celor ce declanșează, comandă și susțin un astfel de război. Nu înțelegeam atunci care erau rațiunile ce conduceau la o asemenea atitudine. Astăzi înțeleg de ce. „Frații” ne ocupaseră țara și uitaseră să mai plece acasă de câteva decenii. Cum era să spui atunci, că e un mare păcat ceea ce au făcut și ceea ce fac dumnealor!
Astăzi, ca preot și ca om cu mai multe cunoștințe și cu mai multă experiență decât aveam atunci, încep să am rezerve față de cele menționate mai sus. Departe de mine gândul de a pune sub semnul întrebării învățăturile moralei creștine ortodoxe. Vreau doar să comentez în cele de mai jos aspecte care atunci erau trecute sub tăcere, tocmai fiindcă nu permitea contextul politic al vremii să le spui în gura mare.
E foarte mare păcatul sinuciderii. Un criminal, un om care ucide pe alt om, se mai poate pocăi, mai are vreme până la sfârșitul vieții de căință și de pocăință, pe când sinucigașul nu. Aceasta este rațiunea pentru care păcatul acesta este în fruntea clasamentului. E mare, într-adevăr, dar mă îndoiesc că e cel mai mare. Este foarte greu, în cele mai multe cazuri, de stabilit dacă cineva s-a sinucis cu adevărat. Cauza morții lui poate să fie o crimă, un accident sau, într-adevăr, o sinucidere. În multe cazuri „sinuciderea” a fost o crimă deghizată, adică altcineva a ajutat victima să se „sinucidă”, provocându-i moartea. Uneori cercetările organelor în drept(poliție, parchet, medicină legală, instanțe) pot dura câțiva ani până la stabilirea adevărului. Preotul însă are datoria ca-n 1-2 zile să hotărască dacă oficiază sau nu slujba înmormântării, știut fiind că sinucigașilor nu li se acordă asistență religioasă. Și, totuși, omul, de bunăvoie și nesilit de nimeni, și-a pus capăt zilelor. Cine poate garanta că în acel moment a fost deplin sănătos? Sunt boli psihice, care evoluează în timp fără să dea semne, idei fixe obsedante, care conduc la sinucidere. Astfel de boli nu pot fi depistate la autopsie. Dacă a fost, într-adevăr, bolnav psihic, înseamnă că sinucigașul nu a fost responsabil de fapta lui și, ca atare, în acest caz nu mai e vorba de un păcat. Și chiar în cazul în care a fost sănătos și s-a sinucis, știe cineva care au fost cauzele adevărate care l-au condus la aceasta? Numai Dumnezeu știe ce-a fost în sufletul lui în acele momente. Poate a aflat că are o boală incurabilă, poate a avut chinuri insuportabile în urma unui accident sau boli, poate a fost implicat într-o dramă de familie care i s-a părut fără ieșire, poate a fost șantajat, poate a fost strivit de greutăți, de necazuri, de frică etc. Cauze pot fi multe. Nu toți oamenii pot să aibă răbdarea, stăpânirea de sine și seninătatea lui Iov. Oamenii nu sunt egali. Unul nu poate ridica o găleată cu apă, un campion ridică haltere de peste 250 kg. Așa este și în viața morală. Nu toți rezistă la fel în fața problemelor și greutăților vieții. Nu toți au aceeași capacitate de a rezolva problemele. Desigur, acestea nu sunt o scuză, dar pot fi circumstanțe atenuante, de care, la o dreaptă judecată, se va ține cont.
Este admis războiul de apărare, fiindcă prin el ne salvăm țara, familia, proprietatea noastră și cea publică, libertatea, limba, religia, identitatea noastră de neam. Nici o motivație din lume nu poate însă justifica războiul de cotropire. Este cea mai odioasă crimă pe care o poate săvârși cineva pe pământ. Din lăcomia fără saț de avere și putere, un conducător, înconjurat de o clică de guvernanți pe măsură, pornesc un asemenea război, care poate să se prelungească mulți ani. Au fost războaie care au durat și o sută de ani. Un astfel de război toacă mii, sute de mii, poate chiar milioane de vieți omenești și de-o parte și de alta a frontului. Alte sute de mii sau milioane de oameni sunt schilodiți trupește și sufletește pentru tot restul vieții. Nenumărați copii rămân – dacă scapă ei înșiși cu viață – orfani, nenumărate mame, surori și soții rămân îndoliate, sunt spulberate destine, idealuri, sunt făcute una cu pământul școli, spitale, instituții, case, orașe întregi. În urmă rămân munți de cadavre omenești, pe care buldozerele le împing spre gropile comune și le acoperă cu pământ. Convoaie kilometrice de prizonieri, adică de robi, sunt duse în locuri străine, în siberii fără nume, unde sunt obligați la muncă până la istovire, ori sunt torturați, ori uciși în diverse moduri. După ce țara este cotropită, armata care-o apără distrusă, se instaurează „pacea”, tăcerea de după furtună. Atunci începe jaful cel mare. Bogățiile țării învinse sunt jefuite fără milă și fără teamă, fie că sunt ale solului, fie ale subsolului, populația înfometată, batjocorită, umilită, adusă în pragul disperării, forțată să facă munci grele, peste puterile ei. Propaganda învingătorilor se transmite pe toate canalele, vrând să contureze o realitate iluzorie, mincinoasă, amăgitoare. Și analiza ar putea continua!
Mai adăugăm aici un alt fel de păcat monstruos: dictatura. Nici de acesta nu s-a suflat o vorbă în anii mei de școală. Au fost conducători mai mult sau mai puțin sănătoși mintal, care au terorizat popoare întregi zeci de ani. Un astfel de conducător s-a considerat pe sine că este însuși statul și însăși legea. Voința lui a devenit lege absolută și incontestabilă. Cea mai mică opoziție a fost pedepsită drastic, chiar cu moartea. Nu e mult de când în Cambodgia lui Pol Pot două milioane de oameni au fost uciși, tocmai fiindcă i s-au opus dictatorului. Astfel de exemple, din păcate, sunt multe!
Cum vi se par cele două păcate? Dar cei stăpâniți de ele? Cred că numai Dumnezeu mai găsește puterea de a ierta astfel de monștri. Ei de obicei sfârșesc prin a fi asasinați de alții mai lacomi decât ei de avere și de putere, ori cad victime unor revolte ale mulțimii. Rar mor de moarte naturală. Rar se întâmplă să le pese de păcat, să vrea să se mântuiască. Acum iarăși mă întreb și vă întreb: este sinuciderea cel mai mare păcat din lume? Este, într-adevăr, mare păcat, dar în nici un caz cel mai mare. Exemplele de mai sus cred că sunt grăitoare.
Lasă un răspuns