O coifă de aur reprezentând bătălia de la Arimaspi și Grifoni din timpul Regatul Bosporan (330-300 î.Hr.) este un acoperământ de metal (rar, de piele) pentru protecția capului, purtat în trecut de unii ostași în timpul luptei sau la diferite ceremonii. Coșca (diadema) în formă de kalathos (coș, corn al abundenței) a acestei femei a fost găsită în Cripta de piatră nr. 1 din Bliznitsa Barrow, lângă satul cazacului Vyshestebliyevskaya din Peninsula Taman din Rusia. Arimaspii erau un popor legendar cu un singur ochi din nordul Sciției, care locuia la poalele Munților Rife, identificați în mod diferit, ori cu Munții Urali sau cu Munții Carpații. Toate poveștile despre luptele lor cu grifonii care păzesc aurul din ținuturile hiperboreene își au originea într-o lucrare pierdută numită „Arimaspea” de Aristeas din Proconnesus. Artefactul prețios se află în colecțiile Muzeului Ermitaj.
Una dintre cele mai cunoscute creaturi mitologice hibride este grifonul, monstrul cu trup leonin, căruia i se mai spune şi Gryph, Gryphon sau Epimacus. Această creatură legendară avea trup de leu şi aripi de vultur. Numele său este un derivat al cuvântului din limba greacă „gryphos”, care înseamnă „leul – vultur”. În lumea antică, leul era considerat a fi regele tuturor fiarelor de pe pământ, iar în combinaţie cu vulturul, considerat regele aerului, nu e de mirare că grifonul era respectat şi temut. Grifonul era reprezentat în general ca având patru labe, aripi şi cioc de vultur şi urechi de cal. Unele legende spun că doar femelele grifon aveau aripi, iar unii scriitori au descris coada grifonului ca semănând cu coada unui şarpe, iar picioarele din faţă semănând mai degrabă cu ghearele unui vultur, decât labele unui leu. Grifon a fost văzut în toată lumea, în Antichitate, deşi multe din apariţiile sale din nordul Europei pot fi atribuite unei creaturi similare, numite „Opinicus”, cu care mândrul grifon refuza să se împerecheze. Istoricul Pliniu cel Bătrân susţine că provenea dintr-o regiune care acum se găseşte în nordul Rusiei. Eschil, un dramaturg grec, credea că acest animal îşi avea originea în Etiopia, iar Thomas Bulfinch a scris în cartea sa, „Mitologia lui Bulfinch”, că cel mai probabil grifonul îşi avea originea în India.
În cea mai faimoasă poveste despre monstrul cu trup leonin se regăseşte şi Alexandru cel Mare. Conform legendei, Alexandru a capturat o pereche de grifoni şi i-a legat cu lanţuri de tronul său. După ce a înfometat creaturile timp de trei zile, Alexandru a început să le tachineze cu bucăţi mari de carne înfipte în lănci, care erau ţinute în aşa fel încât grifonii să nu ajungă la ele. Se spune că Alexandru cel Mare a reuşit să îmblânzească unul dintre grifoni, pe care l-a folosit să zboare prin lume, zbor care a durat 7 zile. Despre grifon se mai spunea că păzea mine de aur şi comori ascunse, ca multe alte fiinţe mitologice. De asemenea, era duşmanul calului, iar dacă se împerecheau vreodată, ceea ce era o raritate, creatura rezultată se numea „Hippogriff”. Grifonii erau consacraţi Soarelui, iar pictorii antici înfăţişau trăsura soarelui trasă de aceste creaturi. S-a mai spus despre grifoni că din secolul VIII î.Hr. până în secolul II d.Hr. aceştia au locuit în stepele din Sciția, unde pietrele preţioase şi aurul se găseau din abundenţă. Când străinii se apropiau şi vroiau să adune pietre preţioase sau aur, creaturile săreau pe ei şi îi făceau bucăţi. Sciţii foloseau oase gigantice ca dovadă a existenţei grifonilor, pentru a-i ţine pe străini departe de bogăţiile lor. Recent s-a sugerat că acele oase erau de fapt fosile de dinozaur. În Egiptul antic, era reprezentat ca o creatură cu trup de leu şi cap de şoim. În secolul IX, un scriitor irlandez a tras concluzia că grifonii erau creaturi monogame, şi nu numai că se împerecheau pe viaţă, dar dacă partenerul unuia murea, acesta rămânea toată viaţa singur, fără a-şi căuta altă pereche. Din această cauză, grifonul a devenit emblema Bisericii în ce privea căsătoria. În mitologia timpurie, se credea că îşi face cuib ca un vultur, însă că nu depune ouă, făcând în loc nişte pietre semipreţioase, numite agate. Secole mai târziu, obiceiurile depunerii ouălelor de către grifon au fost descrise de către Sfânta Hildegard de Bingen, o călugăriţă germană şi scriitoare din secolul XII. Aceasta spunea că femela căuta o peşteră cu o intrare foarte strâmtă, dar spaţioasă înăuntru, ferită de vremea de afară. Aici ea depunea trei ouă, fiecare cam de mărimea unui ou de struţ, pe care apoi le păzea.
Atât perşii, cât şi asirienii îşi decorau templele cu simbolul grifonului. Pe templele lor erau reprezentaţi cel mai adesea doi grifoni care beau dintr-o cupă în flăcări. Secole mai târziu, când cruciaţii europeni au întâlnit aceste simboluri, au fost surprinşi cât de mult seamănă acestea cu Sfântul Graal, de aceea grifonul a fost adoptat ca simbol al divinităţii. De atunci a început să fie folosit în multe forme ale artei heraldice. Un grifon heraldic avea jumătatea din spate, inclusiv labele şi coada, de leu, iar jumătatea din faţă, adică gâtul, aripile, ghearele şi capul cu cioc, de vultur. De asemenea avea şi urechi. Urechile erau cele care deosebeau grifonul de un vultur simplu în heraldică, lucru important deoarece uneori era reprezentat doar capul unui grifon. Grifonul heraldic este de obicei reprezentat stând în picioare, din profil, cu un picior şi o gheară ridicate în sus. Un grifon heraldic a fost inclus ca una dintre cele 10 bestii ale Reginei, sculptate pentru încoronarea Reginei Elisabeta II în 1953, iar acum se află expus la Grădinile Kew. Unii oameni spun că grifonul este o creatură mitologică rezultată din combinaţia de oase de dinozaur găsite în trecut şi imaginaţia activă a omului, mai puţini sunt cei ce spun că a fost o creatură care a cutreierat pământul acum mult timp, rămânând în legende şi artă. Noi îi întâlnim pe aceste meleaguri pe grifoni încă din cele mai vechi timpuri. Astfel avem grifonii de pe Coiful de aur descoperit la Coțofenești – Prahova, dar și cei de pe Coiful de aur de la Băiceni – Cucuteni. Apoi ei apar mai mostruoși, ca fiară a adâncului, pe fundul cupelor de argint aurit din tezaurul de la Peretu, tezaurul de la Porțile de Fier (acum la Metropolitan Museum-NY), tezaurul de la Rogozen (Bulgaria; geții sudici). Mai avem și scuturile decorative de fier descoperite la cetatea de la Piatra Roșie, cu grifoni, dar și „Grifonul de la Telița”. Doi grifoni mai apar și pe piatra de mormânt a Doamnei Elina, soția lui Matei Basarab, de la Târgoviște (evul mediu)…
Se pare că o asemenea „bătălie” de dimensiuni cosmice dintre Arimaspi și Grifoni are loc din când în când, iar omenirea va fi martoră unor asemenea evenimente nu tocmai pozitive. Ceea ce se „scria” în aur, argint și marmură era de o importanță capitală. Nu erau numai simple ornamente, ci transmiteau și mesaje către cei ce știau să le „citească”. Coifa antică din aur era purtată de un preot (preoteasă) conducător (conducătoare) și confirma faptul că purtătorul acesteia avea acces la taina cunoscută de foarte puțini. De aceea poate coifurile geto – dacice „cu ochi” transmiteau mesajul de „a fi cu ochii în patru”, adică a fi foarte atenți la ceea ce urmează… (George V. Grigore)
Lasă un răspuns