Reformator al şcolii româneşti din secolul al XIX-lea, matematician, astronom, pedagog, ministru (Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice) şi academician, Spiru Haret (n. 15 februarie 1851, Iaşi; d. 17 decembrie 1912, Bucureşti) este unul dintre românii care ne face să ne mândrim ca popor. Undeva, pe partea nevăzută a Lunii, aproape de polul sud lunar, un crater aflat la rândul său într-un crater mai mare – „Aitken” – a primit numele de „Spiru Haret”, în semn de preţuire din partea Uniunii Astronomice Internaţionale. Haret a obţinut doctoratul în astronomie la Paris cu teza „Asupra invariabilităţii axelor mari ale planetelor”, iar ca ministru al educaţiei, a emis decretul pentru înfiinţarea Observatorului Astronomic din Bucureşti. Astfel, Spiru Haret este singurul român prezent prin numele său pe suprafaţa astrului lunar, alăturat unui lanţ muntos cu numele Montes Carpatus. Un om şi un munte – ce poate fi mai semnificativ decât aceasta!
Tânărul Spiru Haret iubea teatrul şi ştia pe dinafară tot textul muzical al operelor italieneşti din acea vreme. Din păcate, o răceală căpătată în străinătate şi netratată la timp a făcut ca pe mai departe sănătatea sa să trebuiască a fi permanent supravegheată. Dacă acest lucru nu a fost făcut public este şi datorită faptului că însuşi Spiru Haret nu a dorit să se dea în vileag. Pentru păstrarea sănătăţii sale el a trebuit să ia măsuri serioase. Primul doctor român în ştiinţe, autorul „Mecanicei sociale” şi cel care a diseminat cultura şi educaţia la sate, a suferit mult în timpul tinereţii sale. Din cauza grabei cu care a dorit să îşi termine studiile mai repede decât unii dintre colegi, având resurse materiale mai restrânse decât alţii, Spiru Haret a moştenit o fire plăpândă ce solicita un program de odihnă special. Dacă seara trebuia să se culce devreme, ocupaţiile sale îl obligau să se scoale de dimineaţă. Ca ministru, Haret se trezea la cinci dimineaţa şi toată ziua nu era altcev altceva decât ministru. Între un ministru care ar veni regulat seara la teatru, dar nu s-ar ocupa de treburile Teatrului şi altul care se ocupă de ele până în zori, fără să-şi petreacă nopţile la spectacol, dumneavoastră pe care l-aţi alege ?
Spiru Haret, fiind un om rezervat, dar sentimental, era impresionat de efortul pe care îl făceau actorii în timpul procesului scenic. Dacă în pictură elementul material de care se slujeşte artistul este pânza pe care se aşterne culoarea vopselei, în sculptură este piatra mângâiată de dalta artistului, în muzică este diafanul sunet, în arta teatrală este omul însuşi, omul întreg, cu trupul şi cu sufletul său. Haret se întreba dacă acest semen al său – pus pe picior de egalitate cu elementele materiale ale celorlalte arte – are tot ce-i trebuie acasă la el, ca să i se poată apoi pretinde să fie instrument al artei sale, să ne bucure mintea şi spiritul cu talentul său. Este oare destul de răsplătit actorul cu valoarea salariului său ori chiar cu plata aplauzelor noastre? Există vreo răsplată adevărată pentru dânsul? „Ciudată stare sufletească” se va zice, dar din acestă stare aparent anti-teatrală va ieşi dintr-o ascunsă înlănţuire a gândurilor tocmai fericirea artiştilor din teatru.
Spiru Haret a ştiut că teatrul este o nobilă instruire a publicului, dar şi o distracţie. Ştia că în ţara noastră era nevoie de atâtea lucruri bune de înfăptuit, iar înainte de a ne gândi la teatru, mai erau şi altele mult mai importante. Putem să vorbim despre Universitate, despre Atenee, despre Teatre, despre Pinacoteci, despre tot ce doriţi dumneavoastră, dar să nu uităm îmbogăţirea, luminarea şi ridicarea ţăranului român. Pentru acesta trebuiau create bănci populare, obşti săteşti, şezători, cursuri de seară pentru cei mai în vârstă, grădini şcolare, tovărăşii agricole între învăţători şi săteni, biblioteci populare, dar înainte de toate şcoli, tot mai multe şcoli, tot mai bune, până atunci când vor exista toate şcolile de care se simte nevoia. În vârtejul unei asemenea program ministerial unic a decât ministru. Între un ministru care ar veni regulat seara la teatru, dar nu s-ar este greu să vorbeşti prea mult despre Teatru. Spiru Haret, aşa bun organizator cum îl ştim, nu ar fi consimţit să încarce bugetul Statului cu cheltuielile Teatrului Naţional. „Să găsim Teatrului Naţional alte mijloace” ar fi zis el. Teatrul Naţional nu se putea bucura, în împrejurările de atunci ale ţării, de un spor de subvenţie. Banul ţării trebuia întrebuinţat mai ales în folosul acelor instituţii de care se folosea ţara întreagă. Abia pe urmă venea rândul acelor instituţii de care se bucura doar o parte restrânsă a populaţiilor de la oraş.
Artiştii Teatrului Naţional şi publicul lui nu s-au plâns prea mult de pe urma acestui mod de gândire sănătos al ministrului.
Haret n-a vrut ca teatrul să fie un fel de piaţă publică. Sub ministerul său scena Teatrului Naţional nu a mai fost prilej de distracţie, iar cabinele artiştilor pretext de vizite, de întâlniri. El nu s-ar fi învoit niciodată, ca pentru consideraţii politice sau personale, să lase să fie angajat la Teatrul Naţional un slujbaş oarecare, sau să fie înlăturat din aceleaşi motive. Un duşman al lui Haret scria într-o publicaţie a vremii: „Nu mai avem un Teatru Naţional, ci un „Seminar” al Teatrului Naţional.” Dar teatrul este o şcoală, este un templu al artei. De aici şi discuţiile referitoare la repertoriu. Cum trebuie să fie un repertoriu? Înainte de toate, el trebuie să fie cuviincios, înălţător, educativ.
„ – Domnule Director, întreabă, anul trecut, un părinte neliniştit, la telefon, ce se joacă deseară la Teatrul dumneavoastră?!…
– „Judecătorul din Zalameea”, domnule…
– Pot să-mi aduc şi fata?
– În toate serile, puteţi să aduceţi pe domnişoara…
– Va să zică, s’au schimbat lucrurile la Teatrul Naţional?
– S’au schimbat… fireşte că s’au schimbat. În toate serile trebuie să poată veni şi fetele. Teatrul e o şcoală, un „seminar” şi o biserică. Mai e de întrebat dacă au drept să vie copiii la şcoală şi la biserică?… Contrariul nu e permis…”
În perioada în care Spiru Haret s-a aflat la minister s-au jucat la Teatrul Naţional spectacole deosebite precum: „Heidelbergul de altă dată” de Wilhelm Meyer-Forster, „Guerin notarul” de Emile Augier, „Don Carlos” de Schiller, „Un faliment” de Bjornstierne-Bjornson, „Regele Lear” de Shakespeare, „Electra” de Sophocle, „Judecătorul din Zalameea” de Calderon de la Barca, „Revizorul” de Gogol, „Corbii”de H. Becque, „Brânduşa” de Brieux, „Prostul” de Fulda, „Modelul” de Bataille, „Amorul veghiază” de Cailhavet şi De Flers, „Zile de sărbătoare” de Carlo Bartolazzi, „Nepoftitul” de Tristan Bernard, „Portofoliul” de Octave Mirbeau, „Păsări călătoare” de Donnay, „Învingătorii” de Fabre…
Câştigul cel mare al teatrului nu a fost reprezentat de numărul premierelor teatrale, dar a fost cuantificat în creşterea numărului de spectatori formaţi din magistraţi, medici, profesori şi ofiţeri.
Teatrul nostru trebuia să fie şi naţional, pentru că era vorba de limba ce se auzea pe scenă. Astfel că, sub ministeriatul lui Haret, s-au promovat şi s-au jucat piese româneşti tot mai numeroase şi mai valoroase precum: „Trilogia” lui Barbu Delavrancea („Apus de soare”, „Viforul”, „Luceafărul”), „Chinul” de Al. G. Florescu, „Jertfa” de Miclescu, „Înşiră-te Mărgărite” de Victor Eftimiu, „Romeo şi Julieta la Mizil” de G. Ranetti. Printre toate acestea s-au prezentat şi primele încercări dramatice, mai mult sau mai puţin reuşite ale lui M. Sadoveanu, P. Locusteanu, Z. Bârsan, N. Pandelea, C. Rădulescu-Motru, G. Diamandy, etc. Întotdeauna a fost la înălţime limba auzită pe scena Teatrului Naţional, iar aceasta se datorează lui G. Coşbuc, lui Brătescu-Voineşti, lui M. Sadoveanu, lui N. Dunăreanu, lui G. Ranetti şi tuturor scriitorilor români care s-au implicat în traducerea corectă a dramaturgiei străine abordate. Pe lângă Teatrul Naţional funcţiona un „Comitet de Lectură”, numit în puterea noii legi a Teatrelor şi format din Duiliu Zamfirescu, Al. Florescu, D. Evolceanu. Acesta avea în sarcină promovarea anumitor dramaturgi şi a anumitor dramaturgii în planul de perspectivă al stagiunilor teatrale prezente şi viitoare. Astfel se menţinea sus ştacheta spectacolelor selectate spre a fi prezentate pe scena Teatrului Naţional.
Spiru Haret a dat Teatrului Naţional nu numai o îndrumare nouă, mai cuvincioasă şi mai raţională, dar şi mijloace mai multe de trai. Nereuşind să planifice o subvenţie substanţială din partea statului, Haret a izbutit an de an, din partea modestă ce revenea ministerului său, la încheierea anului bugetar, din împărţirea excedentului anual, să acopere vechiul deficit de 72 de mii de lei ce apăsa asupra Teatrului Naţional, sub forma unei datorii de 4.500 de lei, plata dobânzilor – această sumă a fost trecută apoi la capitolul „montărilor” – şi din capitalul de reparaţii al Ministerului de instrucţii, să refacă scena Teatrului Naţional, ce stătea să cadă, să reînoiască lemnăria vechii galerii ce se afla în primejdie să ardă, să reîmprospăteze mobilierul lojelor de rangul I; a dat ordin să se repare caloriferele Teatrului Naţional şi s-au luat măsuri grabnice de apărare împotriva focului, prin instalarea unor lămpi de iluminare sigure, dar şi a unor guri de apă şi a unor uşi de fier, între scenă şi sala de spectacole.
Cea mai mare binefacere pe care au cunoscut-o teatrele subvenţionate sub ministerul său a fost sporirea venitului cu mai bine de o sută de mii anual. Din ce a apărut acest spor? Dintr-o mică taxă de o jumătate de centimă (5%) asupra biletului de intrare de douăzeci de lei, de la toate circurile, cafenelele-concert, panoramele, cinematografele, varietăţile, reprezentaţiile dramatice şi lirice în limbi străine. Astfel cei care „se hrăneau” cu artă străină îşi plăteau omagiul lor de vasalitate către arta dramatică românească.
Sub ministerul lui Haret s-a dat o nouă fiinţă legală teatrului. Multe s-au spus împotriva noii „Legi de organizare şi administrare a Teatrelor din România”. Noua lege menţiona îndatorirea Direcţiilor Teatrelor Naţionale de a juca piese româneşti sau într-o limbă românească îngrijită, cu sporirea uşoară a „tantiemei”, cu premiile literare ce le va împărţi „Comitetul de lectură” la fiecare doi ani, şi mai ales cu premiul cel mare, pe care îl vor decerna „Comitetele reunite” la fiecare cinci ani (50 de mii lei)…
Mulţumită aceleiaşi legi, scenele subvenţionate de la Craiova şi de la Iaşi au fost pentru prima dată recunoscute ca teatre de stat şi au primit o organizare identică cu aceea a Teatrului Naţional din Bucureşti. S-a hotărât că toate aceste teatre sunt instituţii de cultură naţională sănătoasă şi trebuiesc scoase din izolarea în care trăiau până acum, oferindu-le pe mai departe acces la documentaţia Academiei Române, la producţiile literare ale Facultăţii de Litere, dar şi la celelalte instituţii de cultură din ţară cu care vor dori să colaboreze. Tot acum s-a dat artiştilor dreptul de a figura în „Consiliile de lectură” ale teatrelor, dar şi dreptul de a putea fi membri ai „Casei de Credit şi Economii a Corpului Didactic”. S-au mărit salariile artiştilor şi prin noile măsuri privitoare la pensii, s-au prevăzut condiţii de retragere la pensie ale acestora mai omeneşti decât ale tuturor slujbaşilor publici.
În anul 1907, un artist societar de clasa I primea 450 de lei, iar apoi, după noua lege, primea 650 de lei, mai mult decât un preşedinte de tribunal, decât un locotenent-colonel, decât un profesor universitar titular. Nici un artist, fie el cât de începător, nu era retribuit cu mai puţin de 150 de lei lunar la Bucureşti, cu 100 de lei la Iaşi şi la Craiova. Înainte de noua lege aceştia primeau mai puţin de jumătate din această sumă. Să nu-l întrebaţi pe Haret cine a înfăptuit toate acestea. Cu modestia lui obişnuită el va declina orice colaborare, dacă veţi aduce laude acestei opere; dacă o veţi ataca, cu cavalerism, o va lua asupra sa, spre a o apăra.
Care sunt oare meritele şi răspunderile lui Spiru Haret în toată această nouă organizare a Teatrului ? Care este partea lui în noua şi îndrăzneaţa mişcare întreprinsă ? Bineînţeles că partea cea mai bună. Şi aceasta pentru că el a fost, prin întreaga sa gândire şi activitate, cel care a inspirat, a povăţuit şi a sprijinit minut cu minut tot ceea ce s-a înfăptuit. Toţi cei implicaţi au fost mânaţi doar de dorinţa de a săvârşi o lucrare folositoare, un capitol modest din strălucita operă de reîmprospătare sufletescă a poporului nostru prin adevărata cultură, pe care o întreprinsese marele Spiru Haret.
Ştiind realitatea din România acelui moment, ştiind ce poate face cu adevărat statul pentru cetăţenii săi, Spiru Haret încuraja pe cei puţini şi îndrăzneţi, pe cei care veneau cu iniţiativa privată: „Statul nu este în putere a procura singur toate instituţiile de cultură de care are nevoie ţara. Dacă vine iniţiativa privată să aducă concursul său, trebuie să se respingă? Negreşit că nu. Din contră, să se încurajeze şi să i se înlesnească calea.” (2)
Şi atunci ca şi acum, se căuta calea de a se ridica nivelul educativ şi cultural al maselor largi populare. Doar prin diseminarea informaţiei pe toate palierele sociale putem să fim siguri că am oferit şanse egale tinerelor vlăstare ale patriei, spre a ridica o nouă generaţie în vântul aspru al schimbărilor europene şi mondiale.
„Fie ca munca, priceperea şi dragostea domnului Spiru Haret pentru tot ce a fost spre folosul neamului – după cum menţiona preotul profesor C. Ionescu – să găsească mulţi imitatori, iar domnia-sa să se bucure şi să se înveselească de frumoasele roade ale muncii sale neobosite, precum albina se bucură când îşi vede stupul plin de miere; iar generaţiile viitoare să ia pildă de muncă dezinteresată, de dragoste de neam şi de un neţărmurit patriotism”.
Astăzi avem un Teatru Național în București (Teatrul Național „Ion Luca Caragiale” din Bucuresti, fondat în 1852) unic în lume, cu șapte spații de joc simultan, dar mai avem și încă nouă teatre în țară care poartă cu mândrie titulatura de „Național” (Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu, fondat în 1788; Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași, fondat în 1840; Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova, fondat în 1850; Teatrul Național din Caracal, înființat în 1896; Teatrul Național „Lucian Blaga” din Cluj Napoca, fondat în 1906; Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Timișoara, fondat în 1947; Teatrul Național din Târgu Mureș, fondat în 1947; Teatrul Național de Operetă „Ion Dacian” din București, fondat în 1950 și Teatrul Național de Operă și Balet „Oleg Danovski” din Constanța, înființat în 2004.
În capitala țării noastre mai funcționează 15 instituții teatrale de stat (Teatrul Bulandra, Teatrul de Comedie, Teatrul de revistă Constantin Tănase, Teatrul Ion Creangă, Teatrul Metropolis, Teatrul Mic, Teatrul Național de Operetă „Ion Dacian” București, Teatrul Nottara, Teatrul Odeon, Teatrul Excelsior, Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul Stela Popescu, Teatrul Dramaturgilor, Teatrul Masca, Teatrul Țăndărică), la care putem adăuga zeci de instituții private ce joacă în spații mai mult sau mai puțin convenționale. De asemenea mai sunt în funcțiune zeci de teatre în țară, cu caracter municipal sau orășenesc, subvenționate sau nu de către stat. Ca o „rezervă” a spațiilor în care se pot manifesta acte artistice, mai avem Teatre de Vară, Centre Culturale, Case de Cultură și Cămine Culturale ce „împlinesc” harta țării, spre acoperirea tuturor regiunilor și județelor, fără descriminare.
O asemenea dezvoltare a artei teatrale poate nu ar fi avut loc în România dacă Spiru Haret nu ar fi văzut importanța acestei arte în educație și nu ar fi intervenit la timpul său spre dezvoltarea și încurajarea spectacolului dramaturgic românesc.
Lasă un răspuns