Trăim într-un cotidian haotic, iar asta ne face adesea, din păcate, să uităm sau să tratăm cu indiferenţă poveştile şi istoriile minunate ale acestui oraş milenar numit Constanţa, sau vechiul Tomis. Vestigiile bătrânului polis se regăsesc la tot pasul şi sunt mereu gata să ne împărtăşească tainele lor, să ne spună poveşti de demult, să ne destăinuie istoria unui oraş puternic şi înfloritor numit în antichitate „metropola Pontului Stâng”. Tomisul întemeiat de grecii din Milet în sec. VI î.Hr. a fost cel mai important oraş al Dobrogei antice (Scythia Minor) în timpul stăpânirii romane, când, de altfel, a şi devenit capitala provinciei. Istoria sa este una lungă şi plină de evenimente majore, ce merită analizate şi tratate în detaliu. Noi ne vom opri însă doar asupra unuia dintre aspectele care dau culoare acestei poveşti adevărate. Astăzi, televiziunea şi internetul ne oferă filme şi seriale precum „Gladiatorul” sau „Spartacus”, pentru a enumera doar două dintre faimoasele producţii de gen. Acestea au un mare succes şi îi fac pe mulţi tineri să devină foarte interesaţi de istorie, de cea universală, dar, implicit, şi de cea naţională. Din păcate însă, puţini dobrogeni ştiu că şi oraşul Tomis şi-a avut gladiatorii săi de renume. De altfel, Constanţa este singurul oraş din Dobrogea unde a fost descoperit un amfiteatru antic, locul în care se desfăşurau spectacole şi lupte cu gladiatori. Arena își avea vedetele sale, ale căror nume au rămas scrise în inscripţiile din piatră descoperite de-a lungul timpului de către specialişti.
Datorită descoperirilor arheologice din ultimul secol şi jumătate, ştim astăzi că la Tomis au trăit, au luptat, au triumfat sau au murit în arenă gladiatori precum Skirtos Dacul, Amarantos, Attalos, Argutos sau Agroicos… Trebuie să spunem că la Roma, dacii au dat naștere unei celebre școli de gladiatori, numită „Ludus Dacicus”. Poate de aceea Dacia romană a avut multe amfiteatre, printre cele mai mari numărându-se cele de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa (în curs de restaurare și reconstituire), Porolissum, Drobeta, Napoca, Potaissa sau Apullum. Cu siguranţă şi Scythia Minor a avut mai multe, dar, din păcate, cercetările efectuate nu au condus până acum la alte descoperiri. Oricum, este aproape sigur că amfiteatrul de la Tomis era cel mai mare din Scythia Minor. Există discuţii cu privire la existenţa unu amfiteatru sau măcar a unui teatru la Histria, unde ar fi putut avea loc lupte. Amfiteatrul Tomisului a fost descoperit în 1989, în timpul săpăturilor făcute pentru fundaţia unui hotel din zona Modern-Esplanada. Dacă vei întreba un specialist, acesta îţi va spune că ruinele amfiteatrului se află lângă Poarta Mare a cetăţii, descoperită la intersecţia străzilor Dragoş Vodă cu Mircea cel Bătrân. Amfiteatrul se afla în afara zidurilor oraşului, extra-muros, după obiceiul roman, aşa cum vedem, de exemplu, astăzi şi amfiteatrul roman de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Amfiteatrul de sub hotel s-a păstrat parţial, iar acum se află în stare de conservare, nefiind inclus în circuitul turistic. Specialiştii care au cercetat situl arheologic au stabilit că edificiul a funcţionat până prin sec. IV d.Hr., când peste el a fost ridicat o bazilică creştină. Era un amfiteatru de dimensiune medie (nu uriaş precum Colloseum sau mare ca cele de la Capua, sau El Djem (Tunisia). Cel mai probabil, era un edificiu elipsoidal de vreo 100 de metri lungime, lat de vreo 80 şi cu o arenă de aproximativ 55-60 de metri pe 35-40 de metri. În ceea ce priveşte înălţimea sa, una dintre ipotezele plauzibile ne indică cifre de 20-25 de metri. Perioada sa de glorie, dovedită şi susţinută de vestigiile descoperite, a fost în secolele II şi III d.Hr.
Există mai multe ipoteze şi în ceea ce priveşte capacitatea acestui amfiteatru tomitan. După unele surse, putem vorbi despre peste 2.000 de locuri, în timp ce alte ipoteze indică chiar şi o capacitate de 20.000 de locuri, pentru vremuri în care Tomisul era un oraş foarte populat, atingând şi depăşind chiar demografic această cifră de 20.000. Este greu de spus însă cu certitudine care este varianta corectă. Tomisul s-a dezvoltat mult începând din a doua jumătate a secolului II d.Hr. (din vremea împăraţilor Antoninus Pius şi Marcus Aurelius), fiind un mare centru economic, astfel că principalele îndeletniciri ale locuitorilor săi erau comerţul şi navigaţia. Aşa cum şi Constanţa a fost în epoca modernă, oraşul antic era un loc cosmopolit. Tomisul a atins apogeul dezvoltării sale în timpul dinastiei Severilor (193 – 235 d.H), referindu-ne însă acum doar la veacurile II şi III, şi nu la perioada constantiniană, de secol IV. Grecii, urmaşi ai coloniştilor miletieni, au fost mult timp cei mai numeroşi şi mai puternici din punct de vedere financiar. Veniţi de prin toate colţurile imperiului, romanii au dominat mai întâi doar sectorul administrativ şi militar, dar, treptat, au devenit majoritari, odată ce veteranii şi coloniştii au ales să se stabilească în Scythia Minor. Astfel, Tomisul a ajuns să aibă o populaţie greco-romană. Nu trebuie să uităm însă de băştinaşii geţi. Aceştia nu erau poate majoritari în cetate, însă ei locuiau în numeroasele aşezări din jurul Tomisului şi formau o mână de lucru capitală pentru economia cetăţii. Toată această mulţime formată din romani, greci, geţi şi alte seminţii ale lumii adora spectacolele şi mai ales jocurile de gladiatori, devenite foarte populare în întregul Imperiu. În veacurile de care vorbim, instituţia gladiatorului avea un regim cu totul special. Plebea imperiului, fie ea de la Roma, fie din provincii, îşi dorea cu ardoare „pâine şi circ” şi aştepta cu nerăbdare toate festivalurile şi spectacolele prevăzute în calendarul religios roman. Serbările cultului imperial – în cinstea caesarului şi a familiei sale, celebrarea diverselor zeităţi, schimbarea anotimpurilor, toate acestea erau prilej de organizare de jocuri. Gladiatorii erau vedete comparabile cu starurile din fotbalul actual. Bineînţeles, un campion de la Tomis nu putea fi comparat cu unul de la Roma sau de la Capua, dar pe plan regional, el se bucura de o mare popularitate. În timpul lui Marcus Aurelius şi apoi în vremea Severilor (Septimius Severs, Caracalla, Heliogaballus sau Severus Alexander) nu se mai punea aşa mult problema gladiatorilor sclavi sau proveniţi din grupurile prizonierilor de război.
Gladiatorii sec. II-III erau, cei mai mulţi dintre ei, oameni liberi, în general din clasa pauperă, care erau dornici de faimă şi avere, iar succesul în arenă îţi putea oferi aceste lucruri. Ei se ofereau să intre voluntari (autoracti) într-o şcoală de gladiatori (ludus), pentru o perioadă anume. Semnau chiar şi un fel de contract, în care erau prevăzute numărul maxim de lupte dintr-un an şi banii pe care urmau să îi primească. Ei se bucurau de condiţii deosebite, hrană bună, îngrijiri medicale deosebite. Evident, pentru a intra într-un ludus trebuiau însă să treacă probe fizice şi abia apoi depuneau sacramentum, jurământul faţă de lanista, şeful şcolii respective. Ei se antrenau şi se specializau să devină un anume tip de gladiator, pentru că existau mai multe astfel de tipuri. Unii erau raetiari, alţii murmillo, thrax, secutori sau hoplomachus, acestea fiind doar câteva dintre tipurile populare. Dată fiind existenţa unui amfiteatru la Tomis, este sigură şi funcţionarea unor şcoli de gladiatori în acest oraş. Adesea, luptătorii dintr-un oraş puteau merge în alte cetăţi din Moesia Inferior (Novae, Marcianopolis, Odessos – azi, situri în Bulgaria), unde luptau împotriva gladiatorilor locali. Jocurile se desfăşurau în general pe parcursul mai multor zile. Fiecare zi îşi avea programul său, însă regulile nu difereau foarte mult, de la Roma la Tomis. Astfel, ziua începea cu venationes, lupte contra animalelor sălbatice, şi care erau urmate de noxii, execuţii publice, în cazul în care acestea existau. Apoi începeau munera, luptele de gladiatori. În cursul dimineţii, în startul spectacolului, exista şi o paradă a luptătorilor pe care spectatorii urmau să îi vadă în cea de a doua parte. Gladiatorii erau staruri scumpe, aşa că nicio şcoală nu dorea ca ei să îşi piardă viaţa în arenă. Existau astfel arbitri care supravegheau lupta şi îi puteau pune capăt acesteia. Foarte rar se dădeau intenţionat lovituri fatale, dar este adevărat că în confruntări unii puteau suferi răni grave, care le puteau aduce sfârşitul.
Am menţionat mai devreme câteva dintre numele unor gladiatori care au luptat la Tomis. Informaţiile despre ei ne-au parvenit din traducerea unor inscripţii de pe monumente funerare, descoperite la Constanţa sau în împrejurimile acesteia. Aceste texte, în greacă sau în latină, ne ajută să recompunem, chiar dacă parţial, elemente din viaţa acestor gladiatori de sec. II-III d.Hr. Vom începe prezentarea gladiatorilor tomitani ştiuţi până acum cu unul aproape necunoscut de publicul larg. Numele lui este Argutos. L-am ales pe acesta pentru că el poate fi admirat cu prilejul unei vizite pe care o puteţi face oricând la Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa. Stela sa funerară din calcar este expusă în sala VI, de la etajul 1, şi a fost descoperită în 1935 în capătul străzii Cuza Vodă, după ce un mal s-a surpat. În reprezentare Argutos este costumat în reţiar (retiarus), tipul de gladiator care lupta folosindu-se de o fuscina (trident sau furcă) şi de o plasă (reţea de la care vine şi numele tipului de gladiator), cu care încerca să îşi prindă, împiedice sau imobilizeze adversarul. Argutos este prezentat din faţă, în mers, ţinând tridentul, dar şi un pumnal, pe care îl folosea adesea pentru a da lovitura finală. Plasa sa nu apare în relief, dar tridentul indică foarte clar faptul că Argutos era un raetiar.
Nu este singura dovadă. Inscripţia de pe stela funerară a fost tradusă de specialişti şi aşa putem afla date importante despre cariera lui. Astfel, stau scrise în piatră cuvintele: „Aici, zac eu, Argutos, retiarul, care am învins în luptă de şase ori; m-a înmormântat Orestes, spre amintire. Salutare trecătorule”. Nu se înţelege dacă el a murit în arenă sau din alte cauze, dar ştim că a cunoscut gustul victoriei în şase confruntări. După unii specialişti, Argutos este un nume derivat din numele Argos – regiune în Grecia şi asta ar însemna că era poate grec originar din Achaia (conform lui Louis Robert, citat din sursa M. Streinu). După alţii, numele lui ar veni din latinul argutus, sau „cel şiret”. Mai aflăm din inscripţie că el a fost înmormântat de către un anume Orestes, care poate fi la rândul său un gladiator (coleg de ludus) sau chiar un lanista, poate şeful şcolii din care făcea parte Argutos… Luptătorii amfiteatrului tomitan din secolele II şi III d.Hr. erau, cei mai mulţi dintre ei, oameni liberi. O dovadă clară în acest sens este stela funerară a lui Attalos, piesă descoperită în apropierea Tomisului antic, la Palazu Mare (ieri un sat satelit, azi cartier al oraşului), unde exista în antichitate o aşezare. Piesa a fost descoperită în sec. XIX, iar azi este expusă în lapidariumul Muzeului Naţional de Istorie a României din București. Monumentul îi prezintă în relief pe Attalos şi pe soţia sa, iar asta ne arată că el era un om liber, pentru că sclavii nu aveau voie să se căsătorească. Attalos a trăit în sec. III d.Hr. şi era un bestiarius, un tip de gladiator specializat în lupte contra animalelor sălbatice. Publicul adora şi acest gen de spectacol. Dacă la Roma erau aduse în arenă fiare sălbatice din regiuni exotice (tigri, lei, rinoceri etc.) la Tomis sigur un bestiar se confrunta mai des cu urşi, lupi, mistreţi şi tauri (bivoli, bouri) animale aduse din zonă, din Carpaţii Daciei sau din Balcani (Haemus). Inscripţia de pe monumentul funerar ne dă informaţiile de care avem nevoie pentru a creiona cariera lui Attalos, bestiarul. Astfel, stau scrise în piatră cuvintele: „Aici, zac eu, trecătorule, Attalos, luptător cu fiarele, care după ce am doborât, în amfiteatru, mulţi tauri, am plecat la cei răposaţi, înfruntând un bivol (taur) sălbatic, care m-a omorât“. Potrivit specialiştilor, taurul, bivolul, bourul care l-a ucis pe Attalos ar putea fi chiar un zimbru, un animal foarte puternic şi masiv, care i-ar fi putut aduce sfârşitul chiar şi experimentatului luptător tomitan. Attalos a murit în arena de la Tomis, dar a trăit în aşezarea vecină, din zona Palazu Mare, acolo unde i-a fost găsită stela funerară.
Un alt monument funerar face referire la gladiatorul Amarantos, poreclă care se traduce prin Nemuritorul. Stela acestuia, fragmentară, a fost găsită în anul 1900 la Constanţa. Inscripţia dedicată memoriei sale spune următoarele: „Pe Amarantos, care a murit în lupte de eroi, l-a înmormântat Ophellis Longos, ca amintire, a ridicat această stelă, scrisă cu îngrijire, Sophon. Salutare trecătorule“. Aceste lupte de eroi despre care se menţionează în stelă erau des întâlnite în jocurile din Imperiu. Gladiatorii erau costumaţi în personaje mitologice celebre – Ahile, Hector, Ajax sau Ulise şi erau puşi să se lupte între ei, spre deliciul publicului. Amarantos a murit aşadar, foarte posibil, în timpul unui astfel de spectacol. Despre celelalte două personaje ce apar în inscripţie – Ophellis Longos şi Sophon – nu putem face însă decât supoziţii. Un alt „star“ al arenei tomitane a fost Agroicos. Armele sale sunt propriii pumni, pentru că el este un „provocator“, un fel de boxer antic care îşi înfăşura pe mâini fâşii din piele pe care monta ţinte de metal ca să provoace răni grave adversarului. Despre el nu există însă alte detalii. Un alt gladiator tomitan este personajul unui relief de marmură care datează tot din sec. II-III. Piesa este fragmentară şi pentru că nu există inscripţie (s-au păstrat doar 3 litere), numele luptătorului este Necunoscut. Anonimul este însă prezentat în poziţie de luptă, spre dreapta. „Pe cap el poartă o cască rotundă, braţul îi este înfăşurat în benzi de curele. În dreapta are un pumnal“ (citat ISM II). A rămas intenţionat la urmă cel mai cunoscut gladiator tomitan. Este Skirtos Dacul, menţionat ca Skirtos Dakesis în inscripţia pe care o vom prezenta. Skirtos este singurul gladiator băştinaş despre care avem informaţii, ceilalţi, prezentaţi mai sus, fiind greci şi poate, din lumea orientală. Epitaful său ne spune următoarele: „Eu, Skirtos Dakesis, de condiţie liberă, încununat cu şase victorii, părăsind viaţa înainte de vreme, zac la Tomis, având drept locuinţă mormântul. Vă urez sănătate”. Alexandru Tocilescu a tradus iniţial inscripţia şi reieşea că Skirtos ar fi fost libertul unui anume Parmon, deci un sclav eliberat. Ulterior, această traducere a fost considerată eronată. Relieful îl arată pe Skirtos în costum de raetiar, înarmat cu trident (fuscina) şi pumnal în mâna stângă, iar în mâna dreaptă având un gladius. În dreapta sa a fost sculptat şi un câine, poate animalul său preferat. Piesa ce-l reprezintă pe Skirtos are 0,72 m înălţime, 0.67 lăţime şi se află la Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti. Acestea sunt inscripţiile funerare de pe mormintele gladiatorilor tomitani. Nu sunt însă singurele dovezi care confirmă existenţa acestor luptători. Astfel, avem informaţii legate şi de oficialii oraşului, persoane publice cu funcţii importante care ofereau fonduri pentru organizarea de jocuri şi care se ocupau de buna desfăşurare a acestora. Aceşti sponsori, editori, ocupau diverse funcţii înalte în conducerea urbei tomitane. Un exemplu elocvent în acest sens este al unor bărbaţi din familia Priscius, foarte probabil tată şi fiu, care de-a lungul timpului au ocupat funcţii de pontarhi sau de arhonţi. Avem pentru analiză textele de la trei inscripţii care ne spun poveştile acestei familii.
Toate au fost descoperite în toamna (luna octombrie) anului 1860, în timpul lucrărilor făcute de englezii care luaseră în concesiune (luată de la otomani) Portul Kiustenge. Din acest motiv, două dintre inscripţii se află şi astăzi la British Museum din Londra, în timp ce o a treia este la Bucureşti (MNIR). Primul document epigrafic făcea parte probabil dintr-un monument mai mare, fiind poate baza unei statui de marmură. Este o dedicaţie făcută de conducerea oraşului Tomis în cinstea unui înalt oficial, un binefăcător. Textul spune astfel: „Noroc bun! Potrivit cu cele hotărâte de prea ilustrul sfat şi de prea strălucitul popor al prea strălucitei metropole Tomis – lui Aurelius Priscius Isidorus, în calitate de pontarch şi ca unul care a exercitat prima magistratură fără pată şi ireproşabil, cum şi demnitatea de archiereu, cu această ocazie nu a neglijat sarcina de a da cu largheţe lupte de gladiatori şi fiare, timp de şase zile în şir; de asemenea şi marii preotese, soţia sa Ulpia Matrona, ca semn de cinstire întreagă şi pentru merit, de asemenea lui, ca unuia care este consilier şi printre fruntaşii din prea-strălucita Flavia Neapolis şi din Antipatres“. Am redat întregul text pentru că acesta ne oferă date preţioase legate de acest Priscius Isidorus şi de luptele de gladiatori. Aflăm că acestea au durat şase zile, iar pentru distracţia primită, poporul Tomisului îi mulţumeşte binefăcătorului său. Mai aflăm că Isidorus are dublă cetăţenie, fiind şi consilier în oraşul Flavia Neapolis, de unde se şi trage. Arheologii opinează că acest sponsor este un oriental romanizat şi că el a oferit tomitanilor jocuri, undeva la sfârşitul sec.II – început de sec. III d.Hr.. O altă inscripţie aproape identică ne oferă însă un alt nume. Este tot o piesă de la British Museum şi a fost probabil tot pe o bază de statuie. În acest caz însă, textul ne spune că „prea ilustrul sfat“ al Tomisului şi „prea strălucitul popor“ îi mulţumeşte pontarhului Aurelius Priscius Annianus, care a executat ireproşabil funcţiile de magistrat şi de archiereu şi care „cu această ocazie (de archiereu) nu a neglijat de a da, în mod strălucit, jocuri de gladiatori şi lupte de fiare“. Annianus este foarte probabil fiul lui Isidorus, dedicaţia lui fiind ulterioară, dar încadrată într-un interval de timp (dinastia Severilor) nu foarte îndepărtat de primul caz. Şi în acest document se face referire la Flavia Neapolis, unde şi Annianus, precum Isidorus este consilier.
Mai există şi o a treia inscripţie, o epigramă funerară de gladiatorii din Tomis şi care este dedicată unuia dintre cei doi Priscius. Ei îi mulţumesc binefăcătorului lor astfel, care este oficial al Tomisului, dar originar din Flavia Neapolis. se consemnează în text: „Naştere mi-a dat a Siriei Neapolis, cea cu străzi largi dar după aceea, mai mult decât propria patrie, m-a încununat Tomisul, care mai mult decât alţi muritori, m-a împodobit cu coroane de aur şi veştiminte de purpură. Căci de două ori am fost pontarch şi am dat luptele lui Ares (lupte de gladiatori), am fost de trei ori archonte şi nu am adus niciun prejudiciu oraşului… Luptătorii lui Ares, puşi la dispoziţia mea în arenă, mi-aduc, chiar mort, ca amintire, această cinstire“. Cele trei exemple de mai sus ne arată implicarea oficialilor tomitani în organizarea de jocuri de gladiatori. Tomisul în veacurile II-III a cunoscut momente de mare dezvoltare economică şi a fost un oraş important şi puternic, care îşi permitea să trăiască şi să guste din plin şi momentele de spectacol. Gladiatorii săi au fost adevărate vedete, oameni care şi-au dat sângele în arenă în căutarea victoriei. Visul de a dobândi avere şi faimă i-a făcut pe cei mai viteji dintre tomitani să intre pe nisipul din amfiteatru şi să lupte, în aplauzele auditoriumului. De atunci au trecut aproape 1800 de ani, dar timpul nu a reuşit să şteargă amintirea acestor eroi, a lui Argutos cel Şiret, a bestiarului Attalos, a Nemuritorului Amarantos, sau a lui Skirtos Dacul. Faima lor și curajul de care au dat dovadă în acest joc neiertător cu moartea dăinuie şi astăzi.
Lasă un răspuns