Ceea ce știm este că poporul nostru român s-a „născut” în această vatră carpato-danubiano-pontică și de peste 2000 de ani a asigurat perenitatea elementului autohton. Poate ne surprinde faptul că descoperim acum cu dovezi că am „colonizat” marginile (crainele) acum străine ale granițelor noastre, căile ciobanilor ce treceau Munții Caucaz spre popoarele islamice, dar și Munții Balcani și peninsula din sud scăldată de mările Mediteranei. Ciobănia a fost „meseria” de bază pentru nucleul „dur” al românimii noastre. Ipoteza mea legată de existența unui cataclism planetar din care s-au salvat cei aflați pe vârfuri de munte (acolo unde au fost o dată scaunele zeilor), buni crescători de animale (pentru că animalele au mâncat fân (iarbă uscată), atunci când soarele nu a mai luminat), menționează și existența unui popor care a salvat omenirea: Geții de aur primordiali. Când unele popoare migratoare au ocupat văile Europei și au trasat granițe, alții au stat pe munți de veghe și au asigurat respectarea vechilor legi. Ei, vlahii, aromânii, machedonii (cum și-au mai spus ei, sau au fost numiți de vecini), au avut reguli de fier în respectarea tradițiilor. Pe toate culmile Eur-Asiei sunt urmele lor, ca Geții, Vlahii (Blachii), Romanii, sau Dacii.
Despre istro-români se spune că sunt o ramură a românilor care a migrat în Evul Mediu din aria de formare a poporului român spre vest și s-a așezat în peninsula Istria, astăzi aparținând Croației. Probabil că numele de Istria îi vine peninsulei de la fluviul Istru, de unde veneau românii colonizatori. Acum, existând un proces treptat de asimilare cu populația majoritară, în prezent numărul istroromânilor, considerându-i ca atare pe cei care vorbesc limba istroromână, este estimat la sub o mie. Istroromâni mai trăiesc în prezent într-un sat, Žejân (Jeiăn, Žejane), la nord-est de muntele Učka, și în alte șapte sate și cătune la sud de acest munte. Alții sunt răspândiți în orașe din Croația, iar alții au plecat în emigrație, mai ales în Europa Occidentală, Statele Unite ale Americii, Canada și Australia. Etnonimul „istroromâni” este un exonim creat de lingviști. Cei de la sud de muntele Učka își zic vlåš „vlahi” (singular vlåh), iar cei din Žejân – žejånci „jeiăneni”. De istro-români, dar mai ales de limba lor s-au ocupat relativ mulți cercetători, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Locul lor de origine exact este controversat și în prezent. Specificitățile culturale ale istro-românilor s-au pierdut aproape total, iar limba lor este puternic influențată de limba croată, fiind considerată de UNESCO în pericol grav. În prezent există unele acțiuni de salvare și păstrare a identității și a limbii istro-române, desfășurate de către asociații culturale, cu un oarecare sprijin din partea autorităților.
Interesul pentru istro-români s-a trezit în secolul al XIX-lea, în contextul romantismului, curent care avea cultul tradițiilor și al patrimoniului spiritual al popoarelor. În 1819, Ivan Feretić, un preot din insula Krk, transcrie două rugăciuni în „româna din Krk”, apropiată de istro-română și dispărută în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Un prim articol de presă care constată similitudini între dacoromână și istroromână apare în 1846, semnat de cărturarul erudit Antonio Covaz din Istria. El menționează totodată pierderea limbii în localitățile mai slab populate de istro-români și împrumuturile luate din limba croată. Autorul include și elemente gramaticale, precum și două texte scurte în istro-română, pe care le traduce în latină și italiană. Acest autor este de părere că istro-românii sunt urmașii colonilor romani așezați în Istria încă din antichitate. În același an apare în aceeași publicație un articol sub formă de scrisoare al istoricului și arheologului Pietro Paolo Kandler din Triest, care susține și el ideea lui Covaz. Același Kandler publică ulterior și alte articole și documente vechi pe aceeași temă. Primul român care scrie despre istro-români, în 1847, este Gheorghe Asachi, care cunoaște scrierile lui Covaz și Kandler. Juristul Carlo de Franceschi este un alt italian care abordează tema istroromânilor, în 1852, afirmând că aceștia au ajuns în Istria de pe insulele din Marea Adriatică, împreună cu slavi. Primul român care ia contact cu istroromânii este profesorul de istorie ardelean Ioan Maiorescu, mai întâi în 1857, apoi în 1861, dar impresiile sale sunt publicate postum, mai întâi în foileton, în 1872, apoi sub formă de carte, în 1874, publicată de fiul său, Titu Maiorescu. Ioan Maiorescu crede de asemenea că istroromânii sunt urmașii colonilor romani din Istria. Cercetările propriu-zise încep odată cu implicarea lingviștilor. Un prim studiu relativ amplu din 1861 este scris de lingvistul Graziadio Isaia Ascoli, care compară pe larg istro-româna cu dacoromâna și aromâna, combătând ideea că istro-românii ar fi urmașii romanilor colonizați în Istria. Și cercetători de limbă germană abordează subiectul istroromânilor. Astfel, tot în 1861 apare și prima lucrare a slavistului sloven Franc Miklošič pe tema istro-românilor, care mai publică și altele, în care autorul afirmă originea sud-dunăreană a acestora. Textele istroromâne folosite de Miklošič în a treia sa lucrare îi sunt furnizate de către romaniștii Antonio Ive și Theodor Gartner. După apariția primei lucrări a lui Miklošič, Hermann Ignaz Bidermann, într-o carte consacrată populațiilor de origine romanică din Austro-Ungaria, apărută în 1877, se ocupă și de istro-români, plasând prezența lor în Istria începând cu secolul al XV-lea sau al XVI-lea. La rândul său, istoricul croat Franjo Rački consacră și el 11 pagini istro-românilor într-o lucrare din 1881, trasând drumul migrației acestora început în secolul al XII-lea în estul Peninsulei Balcanice, prin Serbia, Bosnia, Croația și Dalmația, până în Istria și insula Krk, migrație efectuată în grupuri mici. Lingvistul specialist în limba română Gustav Weigand publică de asemenea lucrări despre istro-română, în 1892, în 1894 și în 1895. Cercetătorii merg tot mai frecvent să-i studieze pe istro-români și mai ales limba lor, în satele acestora, culegând texte precum rugăciuni, cântece, basme, zicători și proverbe. Dacă Miklošič a studiat texte culese mai devreme de alții, Weigand folosește și texte culese personal. Un al doilea român care s-a ocupat mult de istroromâni a fost Teodor Burada, folclorist, etnograf și muzicolog care i-a și vizitat în 1890 și 1893, scriind despre aceste călătorii în 1896. Datorită lui a ajuns istro-românul Andrei Glavina în România, unde a făcut studii. Un glosar istro-român de amploare apare în 1899, fiind redactat de lingvistul Arthur Byhan. Giuseppe Vassilich este primul care publică o bibliografie cronologică a lucrărilor apărute până în 1900 în legătură cu istro-românii, le analizează minuțios și compară pe larg ipoteza cum că istro-românii ar fi urmașii romanilor așezați în Istria cu cea despre imigrarea lor, arătând că o adoptă pe cea de-a doua, plasând venirea acestora în Istria începând cu secolul al XIV-lea. Lucrările despre istro-români și limba lor devin mai numeroase în secolul al XX-lea. La începutul acestuia apare și prima carte în istroromână, scrisă de Andrei Glavina. Acesta scrie și articole de presă despre istro-români. În 1906, lingvistul Sextil Pușcariu publică prima parte din ale sale Studii istroromâne, continuate în 1926 și în 1929. Între primele părți ale lucrării lui Pușcariu apar două volume ale lingvistului Iosif Popovici, în 1909 și 1914, cu noi texte istro-române și un glosar. În 1924 apare o carte a istoricului Silviu Dragomir despre originea istroromânilor, care optează pentru ideea originii lor sud-dunărene, iar în 1925 o lucrare a lui Tache Papahagi despre moți, în care se subliniază asemănările dintre aceștia și istro-români. A doua carte în limba istro-română, conținând texte poetice, narative, religioase și moralizatoare populare, este publicată în 1928 de folcloristul și istoricul literar Leca Morariu. În anii 1930 apare un jurnal de călătorie al lui Emil Panaitescu, directorul Școlii Române din Roma, și își publică rezultatele cercetărilor de teren folcloristul și etnologul Traian Cantemir. După al Doilea Război Mondial, cercetările diminuează, dar nu încetează. Sunt de amintit Ion Coteanu, Emil Petrovici, Petru Neiescu, August Kovačec și Antony H. Hurren, pentru lucrările lor referitoare la idiomul istro-românilor, precum și Stelian Brezeanu, pentru contribuția la istoria lor. Începând cu anii 1990, publicațiile se înmulțesc. Printre autorii mai importanți sunt de citat August Kovačec, Elena Scărlătoiu, Richard Sârbu, Vasile Frățilă, Goran Filipi, Petru Neiescu și Antonio Dianich, care au realizat dicționare și alte lucrări lingvistice legate de istroromână.
Din cauza insuficienței surselor istorice, istoriografia despre istro-români este strâns legată de cercetările lingvistice, căutând împreună să lămurească originea lor și să stabilească traseul pe care l-au parcurs până s-au așezat în Istria. Aceste aspecte sunt controversate și în prezent. Teza primilor autori cum că istro-românii ar fi descendenții colonilor romani din Istria a fost respinsă ulterior de cercetători. În prezent există susținători ai altei idei, referitoare numai la locuitorii satului Žejân, conform căreia aceștia n-ar avea nimic comun cu românii, ci ar fi urmași ai protocroaților, care ar fi de origine iraniană. În rândul cercetătorilor din secolul al XX-lea se disting două teorii dominante. Conform teoriei lui Ovidiu Densușianu, istro-românii ar fi originari din sud-vestul Transilvaniei și din Banat, și ar fi plecat de acolo în secolul al X-lea. Acesta își bazează teoria pe trăsături de limbă, de exemplu rotacismul lui (n) intervocalic simplu ([n] > [r]), în cuvintele de origine latină, ca în graiul moților. Această teorie este îmbrățișată și de alți cercetători. De altă părere este Sextil Pușcariu, care afirmă originea sud-dunăreană a istro-românilor, plasând-o în Serbia actuală, dar admițând că erau în contact cu daco-românii din vest. El plasează separarea lor de ceilalți români în secolul al XIII-lea. Cu deosebiri în privința locului exact, teoria lui Pușcariu este adoptată și ea de mai mulți cercetători. Aceeași opinie o are și Antonio Dianich. În afară de aceste două terorii mai există și una intermediară, cea a Elenei Scărlătoiu, conform căreia istroromânii provin din mai multe „nuclee” din centrul, vestul și nord-vestul Transilvaniei, precum și din sudul Dunării, mai ales din regiunea Timok-Prizren. Indiferent de locul de origine, istro-românii au fost ultimii care s-au desprins de ceilalți români și au migrat spre vest, ocupându-se în principal cu păstoritul. Giuseppe Vassilich și Sextil Pușcariu consideră că viitorii istro-români sunt atestați cu numele Μαυρόβλαχοι (mavrovlahoi, în traducere literală „vlahi negri”), în documentele bizantine. Baza acestui cuvânt este Βλάχοι („vlahi”), folosit în greaca medievală pentru români în general. Μαυρόβλαχοι a dat în limbajul latinesc al cancelariilor din Dalmația Moroulahi, Morovlachi, Moroblachi, Morolachi, Morlachi sau Murlachi, în italiană Morlacchi[, iar în sârbă și croată Morlaci. În același timp s-a continuat folosirea în diferite limbi a corespondentelor termenului „vlahi”. Continuând să se refere și la români, acești termeni au ajuns ulterior să-i denumească și pe păstorii români slavizați, precum și pe păstori în general, indiferent de etnie. „Românii apuseni”, cum sunt numiți de Pușcariu, ar fi ajuns în Dalmația deja în secolul al XI-lea, dacă se consideră că numele Danulus (Dan) și Negulus (Neagu), găsite în documente din 1018 și 1070 sunt românești. În secolul al XII-lea ar fi ajuns și până în actuala provincie italiană Friuli-Veneția Giulia, deoarece într-un document emis în 1181 de stareța Ermelinda a unei mănăstiri din Patriarhatul de Aquileia de pe acest teritoriu, apare o persoană cu numele Radul (Radu), colon căruia i s-a atribuit pământ. În secolul al XIV-lea sunt atestați păstori vlahi în apropierea orașelor Split, Trogir, Šibenik, Zadar, precum și pe insulele Rab, Pag și Krk. Pe această insulă au mai rămas de la ei numai toponime și astăzi: Bata, Fintira, Sekara. Într-un document din 1329 referitor la localitatea Buzet din Istria, apare numele vlahului Pasculus Chichio, nume ce provine de la etnonimul Ćići folosit de croați pentru istroromâni până astăzi, transcris în latină Chichii în documentele vremii. În secolul al XV-lea au loc epidemii de ciumă devastatoare în Istria, și senatul Republicii Vreneția care stăpânea litoralul peninsulei, favorizează așezarea aici a celor pe care îi numește Morlacchi în documentele sale, ca și pe cea a slavilor de sud ce se refugiază din calea cotropitorilor otomani. Astfel, în anul 1449 sunt menționați vlahi în localitatea Buje din Istria. Cuvântul Cici apare prima oară ca etnonim propriu-zis într-un document din 1463. Sub forma Chichii, etnonimul reapare în documente în latină din anii 1517, 1524 și 1527, păstrate în arhivele orașului Triest. În acest secol se menționează așezări ale lor răspândite aproape peste tot în interiorul peninsulei, mai ales în zona localităților Žejân și Mune, la nord de muntele Učka, precum și în zona satului Sušnjevicę, la poalele de sud ale acestui munte.
Grupul de ziarişti coordonat de d-nul Cătălin Manole care au organizat o acţiune de cercetare în insula istro-românilor Veglia, au prezentat un articol deosebit în revista „Formula AS” „Krk insula ciobanilor vlahi” din care prezentăm un extras, de unde rezultă cele de mai sus: „nimeni dintre cercetătorii români de azi – absolut nimeni, nu s-a urnit până aici să vadă „ciudăţenia” asta. Cert e că-ntr-un document croat de la 1465 (conform indexului descoperit de colegul nostru Cătălin Manole, la mănăstirea franciscană de pe muntele Velebit, prezenţa vlahilor în insula Krk e semnalată în anul 650 înainte de invazia croaţilor) se adevereşte că Vlahii erau deja pe toată insula, numeroşi şi puternici, drept dovadă că slavii i-au alungat cu greu din cetăţile lor, obligându-i să-şi pască oile în ţinuturile sărăcăcioase din Rudine, şi-n alte aşezări vlahieşti dimprejur dintre care, nu mai există: Sulini, Slivanjska, Ortac, Sugare… Croaţii le-au împrejmuit ţinutul „cu 32 hotare”, dându-le însă nişte drepturi excepţionale, în schimbul acestui sacrificiu al izolării”. În actele notariale existente din secolul IX-XII, apar nume româneşti: Danulus, Negulus, Draculus etc. care confirmă continuitatea istro-românilor, prin numele româneşti existente, precum şi în acte de hotărnicie după anul 1300 – Singurel, Radul, Murunt. În revista „Foaie Naţională” din 24 august 2009, în articolul „Istroromânii” prezentat de Alexandru Razeş, referitor la existenţa localităţilor istro-românilor, a prezentat exemple convingătoare în acest sens: „Se mai cunoaşte că acum şapte decenii, existau vorbitori ai acestui dialect şi în alte sate sau cătune din peninsula Istria, cum ar fii: Munc, Liubici, Brig, Banascra, Mune Mare, Negri, Schilzzo, Santa Lucia, Cera Vizzo, Cărbune, Cărnita, Stara Guna, Corte alba, Vlaşca, Vlahi, Fărăgun, Cătun, Cepici, Litul, Runchi, Tupliţe, Cuculeani, Rumeri, România, Vale, Vlahobreg, Vodite şi altele. Toponimia peninsulei ne demonstrează o prezenţă masivă a istroromânilor în evul mediu printre care două aşezări erau cu denumirea de Romania, la care mai amintim următoarele localităţi rurale: Cătun, Vlasici, Clascova, Volosca, Vlahova, Rumeni, Spinei, Murari, Sugari, Ciobani, Ciubănici, Ierbuliste, Bolobani, Buzet, Sărman… Primul istoric străin care i-a descris pe istro-români a fost triestinul Manarutta cunoscut ca Fratele Irineo Della Croce. El scria în anul 1698 că istroromânii aveau „o limbă proprie a lor, similară limbii române. De aceea, ei se numeau între ei, în propria limbă rumeri, denumire care apare şi în documentele italiene. Istro-românii locuiau până la porţile Triestului, la Opicina, Trebaciano şi Gropado şi chiar în unele insule din Marea Adriatică”. Într-o lucrare din 1641 despre Istria, cărturarul și episcopul de Cittanova (în croată Novigrad) Giacomo Filippo Tomasini amintește și despre morlaci, afirmând că „au o limbă a lor, care prin multe cuvinte este asemănătoare cu latina”. (va urma)
Lasă un răspuns