Tableta din cuiul hărții: „Je suis”…

Și pentru că sunt un om de poveste, tot ca poveste acest: Autodenunț / Je suis… jurnalistul care, pe 18 octombrie 1995, intram în casa Seniorului pentru a lua un interviu de televiziune. Eram adus aci de deputatul V. Argeșanu, șoferul său, Rădulescu și cameramanul meu Claudiu Ciucă; acolo – surorile Seniorului și Andrei Ionuț Gherasim, personal consilier al Seniorului. Pe pereți, încă semne ale trecerii minerilor! Simplu și modest, interiorul, atmosfera, una încordată, de parcă nu ne-ar fi dorit la ei. În fapt, pe timpul interviului, ne-au întrerupt în mai multe rânduri, ba chiar au primit niște musafiri din Bobota. Calm și distins, Seniorul ne-a dat semne de prietenie și bonomie răspunzând în stil „școală de democrație” la întrebările noastre. Venisem pregătit, cu mapa de lucru la vedere, ceea ce i-a inspirat siguranță Seniorului că treaba va fi bine făcută. Gândeam că va fi ceva de ptrotocol, formal, dar… Seniorul s-a arătat foarte activ la solicitările noastre.

La plecare, ne-a servit cu o țuică și ne-am despărțit în cele mai bune auspicii. Drumul către casă a curs lin și înțesat de discuții, cei care mă conduseseră acolo începeau să mă descopere. Ajunși la redacție, aveam să constat că materialul se trăsese în alb-negru, dar ce mai conta această adevărată obrăznicie a cameramanului?! Târziu, în noapte, patronul Anghel a venit să inspecteze, dar nu a găsit caseta în care filmasem… C’est la vie!

A doua zi, la montaj, lucrurile au decurs firesc, profesional, seara oferind la știri un preambul de zece minute, urmând ca materialul să fie prezentat pe post luni seara, un episod de o oră, și următoarea luni, o oră. Totul a decurs normal și profesional, reacțiile în urbe fiind unele contondente, altele apreciative. Au fost și telefoane, dar nu peste măsură. Viața a decurs în fluviul ei, numai că, pe două noiembrie, este dus la spital și în 4 noiembrie survine decesul. Pe toate televizoarele din magazine rula filmul interviului cu Seniorul.

Pentru funeralii se încearcă să se trimită o altă echipă, dar opun rezistență fără dubii și merg la filmare, evident și cu un alt operator-cameraman. La sediul PNȚCD, unde era depus sicriul, am fost acceptat să filmez tot ce vreau eu! Doar la cimitir nu am fost acceptat să filmez coborârea în criptă, ca și alte televiziuni prezente; oamenii care m-au dus acolo n-au avut decența să-mi ofere mie locul lor, așa că m-am mulțumit cu cât s-a putut; din păcate s-au filmat doar 38 de minute… asta era!

Impactul a fost de nebănuit la Slatina, oamenii din județ veneau la sediu să mă vadă, să mă atingă. Oficialitățile locale mi-au interzis accesul în instituțiile lor. Lupta politică marca noi dimensiuni. S-a primit un telefon la sediul Tv Novel Slatina că Academicianul Sorin Dumitrescu ar vrea să stăm de vorbă. Seara, întors din teren (unde de acum țărăniștii mă luau și chemau la toate acțiunile lor!), am sunat și am vorbit cu Academicianul, care m-a informat că, pe sfârșit de decembrie (1995), ar urma o vizionare a interviului cu elita bucureșteană la Teatrul Național din București, unde, insistau să fiu și eu prezent și că vom mai vorbi despre eveniment. Nu am mai avut contact niciodată cu acest om!, dar am vorbit, de mai multe ori, cu soția sa, care-mi spunea ce efect a avut materialul meu în București și că se face un adevărat trafic pe copii de casetă. Mie personal nu mi-a cerut, nici oficial, nici neoficial, o copie a filmului care se întindea pe trei ore. Am simțit… ce trebuia simțit și am trecut la organizarea unui volum.

Activitatea aceasta am desfășurat-o cu pipeta, deoarece trebuia să adun materiale, să dezvolt baza de date etc. Am încercat o editură din Craiova dar, când am ajuns acolo, ușile erau închise și nici nu mi-au răspuns la telefon. La început de ianuarie (1996) am fost la Ion Diaconescu, urmaș la tron!, dar omul avea altă talie! Sub presiunea secretarei sale a ieșit din interviu să stea de vorbă cu o doamnă „G”de la Revista 22. Oricum, în ziua în care era instalat președinte la București, la Slatina eu difuzam interviul ce mi-l acordase. Dar!… Plecat de la sediul țărăniștilor, trecând cu mare greutate printre studenții manifestanți, dau ghes deputatului și, sub presiunea evenimentelor, sună la Emil Constantinescu, iar acesta ne-a primit pentru o filmare. Interviul a decurs în linii fertile, omul avea interviul în minte și s-a simțit că prețuia acest aspect.

După alegerile din 1996, niciunul dintre acei oameni nu m-a mai recunoscut, deși acum aveau puterea. În fine, îmi vedeam de treaba mea, patronul oferindu-mi (în cuantumul aceluiași salariu!) un spațiu de emisie de o oră, duminica după prânz, unde aduceam în interviu o personalitate locală! Presiunile erau atât de mari, că bolile mă galopau și nu prea aveam timp pentru ele. Erau și ameințări, dar nu luam în seamă.

Pe marele liberal Radu Câmpeanu l-am intervievat într-o caniculă desfârșit de iunie în curtea Mănăstirii Clocociov, (de față și Varujan, care azi nu-mi răspunde la salut!), deși aveam o gripă pronunțată și temperatura de 40 de grade, dar am rezistat, de aici mergând direct la spital. Într-o fugă, am fost la minerii lui Miron Cozma și normal că i-am luat și lui un interviu. Și, tot într-o fugă, am fost la Cluj, unde m-a solicitat Funar, care intrase în al doilea mandat.

La jumătatea lui iulie a lui 1996 sunt chemat la patronat unde sunt anunțat că mă dau afară. Zarurile erau aruncate, vorbele patronului la despărțire urmărindu-mă și acum: „Mariane, ai făcut atâtea pentru noi și pentru familia nostră că toți ăștia la un loc nu sunt în stare să o facă, dar sunt nevoit ca, decât să renunț la ei, cu care am pornit, mai bine te dau afară!”…

Ne-am strâns mâinile și am plecat. Am intrat în presa scrisă, la Anotimp Magazin, dar nu era loc de… „doi redactori șefi”… zice patronul Jipa și plec… lucrând pe apucate…! Fac eforturi deosebite și scot, înainte de Ultimul interviu, volumul de debut cu poezie, „Lumina nelumescului” (300 pag), mai 1997, apoi, în noiembrie, „Ultimul interviu”, la a cărui lansare, deși nu mai aveau loc în sala bibliotecii județene, nimeni nu a cumpărat o carte, așa că le-am „dăruit” câte o carte la toți acolo prezenți. Interesant, la Conferința Județeană a PNȚCD, cu peste 600 de oameni în sală, iar în prezidiu o treime din guvernul alianței, doar deputatul Laurențiu Dumitrașcu a cumpărat o carte. Încă nu înțelegeam ce se întâmplă, dar când mi-au respins cererea de înscriere în PNȚCD, am înțeles mașinațiunea uneltită asupra mea (care și azi mă urmărește!).

În 1998, Fundația „Consorțiul de dezvoltare locală” de pe lângă Primăria Slatina îmi dă pe mână săptămânalul „Slatina 630”, al cărui redactor șef am fost până ce bolile m-au obligat la pensionarea pe incapacitate de muncă, în iulie 1999. Nevoit de situație, am părăsit orașul și m-am mutat la Oradea.

Aici am întâlnit alți oameni. Călătoream în țară pe motive de tratament. Firește, aveam cu mine cărți, dar peste tot pe unde am umblat (Cluj, Tg. Mureș, Sovata, Timișoara, Arad, Deva, Covasna, Brașov, Mangalia, Constanța Rm. Vâlcea, Alba Iulia, Pitești, Petroșani, Lupeni… la PNȚCD uși… închise!

Este interesant că azi pregăteam o întâlnire pentru o conferință pe Ultimul interviu, mâine nu mă mai primeau… ani în șir… Abia în 2018, pe 22 mai, 20:35!, am primit un mesaj privat de la Fundația Corneliu Coposu: „Nu ați mentionat niciunde ca ați reușit să faceți acel interviu datorită d-lui Ion Gherasim.” Acum am înțeles toate demersurile de a estompa materialul meu; am continuat să sper normalizarea unei comunicări, dar toate s-au rezumat cam la atât.

Tot prin 2018, Poeta Mariana Gurza din Timișoara s-a întâlnit cu Președintele DD Glăvan la Timișoara și i-a înmânat cartea mea cu Ultimul interviu și filmul interviului; am fost sunat de Presedintele UZPR care a avut cuvinte frumoase la adresa muncii mele și mi-a spus că-și dorește să ne întâlnim. Atunci am depus un dosar la UZPR și mi-a înmânat personal legitimația, la Botoșani, unde s-au făcut demersurile pentru ca și soția mea, Marta-Polixenia Beșcucă, să devină membru UZPR și amândoi la Filiala lui C. Paiu din Roman. Am comunicat, ulterior, telefonic.

În 2020 am încheiat lucrarea „HANUL RĂZEȘILOR – Letopisețiul lui Marin Beșcucă”, unde a acceptat cu bucurie să semneze prefața. Nu a apucat să țină lucrarea în mâinile sale! Acum sunt pensionat pentru limită de vârstă, din septembrie 2022, sunt și sub sindromul post-covid cu multiple sechele greu de refăcut.

Dar am Credința…

În perioada de incapacitate de muncă legea nu mi-a permis alte activități pe lângă cele de îngrijire a sănătății, decât cele domestice și… activitatea la masa de scris. Astfel, în perioada 1999 iulie și decembrie 2022 am publicar 27 de volume (dintr-un totalul de 30!), scrisul devenind pentru mine o adevărată terapie în lupta cu bolile (în treacăt fie spus, am trecut prin comă de 11 ori și de două ori prin covid, ianuarie și septembrie 2022, cu de două ori carantină).

Ca „element” potrivnic timpului meu, depun public acest „autodenunț” pe care mi-l semnez și mi-l asum. Martor îmi este Dumnezeu!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*