Demult nu ți-am mai scris, deși m-am gândit foarte des la tine, mai ales când, „cu gene ostenite”, seara, stins-am „lumânarea”. I-am spus lui Dumnezeu ce-am avut pe suflet și m-am așezat, așa, să cuget, pe marginea patului și gândul mi-a fugit la tine. Ai tu ceva, care mă trage din adâncuri de vreme și, de câte ori vreau să mă gândesc la ceva mai serios, plec de la Biblie, de la Sfinții Părinți sau de la scrierile matale. Hei, bădie, tare s-a schimbat lumea! Și-n vremea matale erau filozofi, oameni de știință și de bine, escroci și hoțomani, sfinți și borfași, piscuri și prăpăstii, dar parcă se amestecau și se completau reciproc, așa cum pe câmp se amestecă florile cu mărăcinii, munții cu văile. Astăzi cei buni sunt tot mai puțini, cei răi și corupți se cațără tot mai sus, spre vârful piramidelor sociale. Se zice că cei buni, cei integri, ar sta ascunși, în umbră, dar eu mă întreb dacă o asemenea specie chiar mai există. Poate pe vremea ta nu circulau atâtea știri, nu erau oamenii bombardați cu informații care mai de care mai „explozive” privind proporțiile furturilor și jafurilor, pe care le-au făcut unii sau alții sus-puși. Te luptai și tu cu mulți vântură-lume, cu atâția indivizi fără frică de Dumnezeu și fără respect de oameni, cu atâția bădărani și neciopliți, dar parcă nu erau așa mulți ca astăzi. Să vezi tu acum, că e o adevărată concurență între țări privind gradul de corupție, proporția de furtișaguri, numărul de bande mafiote, care jefuiesc oamenii și țările, viețile și bogățiile. Erau și atunci indivizi care se îmbogățeau de pe urma războaielor, bolilor, nenorocirilor celor mulți, dar față de cei de azi erau niște puști!
Mulțimea forma acea Românie tainică, smerită, care-și ducea crucea de zi cu zi, trudind pe brazdă, sub arșița neostoită, ca să stoarcă pământului fiecare bob, fiecare picătură de viață. Mulțimea aceea umplea bisericile în duminici și sărbători, mulțimea aceea învârtea horele, cânta doinele, păstorea turmele, construia casele, țesea covoarele și opregele, cosea altițele. Mulțimea aceea dădea pământului frumusețe, căci holdele de grâu, de porumb, de orz și de ovăz, livezile de pomi și de vii, grădinile de zarzavaturi făceau să-ți râdă sufletul. Mulțimea aceea ieșea cu mic, cu mare la hotare la vreme de primejdii și apăra cu viața și cu sângele ei fiecare brazdă din trupul țării. Mulțimea aceea păstra vie speranța zilei de mâine, viitorului frumos al țării, al fiilor, nepoților și strănepoților ei.
Ehei, bădie, astăzi „România tainică”, adevărată, sănătoasă, aproape nu mai există. Rândurile mulțimii ei de astăzi sunt tot mai subțiri, tot mai rare, tot mai îmbătrânite, tot mai bolnave. Suntem tot mai puțini de la an la an și așteptăm să ne ia locul cine știe ce venetici din Asia sau din Africa. Flăcăii și tinerii noștri, bărbații neamului acestuia, trudesc pe cine știe unde pe la curțile străine și pe acolo vor să rămână. Pruncii lor nu au mai învățat românește, doar știu că părinții sau bunicii lor provin dintr-o țară numită…. România!
Hei, bădie, pe vremea ta erau satele pline de lume. Noaptea până târziu ședeau în grupuri pe la porți, ori făceau treabă pe la șezători, își spuneau unii altora bucuriile, necazurile, planurile de viitor. Tinerii „vrăjeau” codanele și le furau câte un sărut, copiii se jucau, și strigau, și râdeau până după miezul nopții. Luna le lumina la toți, visătoare și ea și stăpână peste mări și țări. Vitele erau multe și de multe feluri. Cârduri-cârduri plecau dimineața la pășunat, ori se întorceau seara sătule acasă, boncănind, mugind, behăind. Era viață, bădie! Și era seară, și era dimineață, și era vară, și era iarnă, și era toamnă, și era primăvară. Arșița verii nu ne speria, gerul iernii era binecuvântare, iar nămeții plapuma cu care Dumnezeu învelea pământul ca să nu-i fie frig! Toate erau după o rânduială de mii de ani statornicită.
S-a dus vremea aceea, bădie! Suntem singuri, tot mai singuri. Fiecare cu gândurile lui, cu necazurile sau cu bucuriile lui, fiecare cu telefonul lui, fiecare cu mașina lui, fiecare cu televizorul lui. Până și la masă când stăm, ne chiorâm la ecranul telefonului și uităm să observăm că a albit părul soțului/soției, că au crescut copiii sau nepoții, că ne tremură mâinile. Dacă n-ar fi câinii vagabonzi, satele ar fi pustii noaptea, ba chiar și ziua. Doar mașinile înghesuite pe la porți ne arată că acolo ar mai supraviețui cineva. Animale mai găsești câte una ici-colea. La mare căutare sunt mâțele și câinii, ca „animale de companie”. Ce știi tu! Câmpurile sunt goale și nelucrate, cu vădite semne de sălbăticire. Te mănâncă șerpii în câmp și nu are cine să te audă țipând. Cine mai are timp să privească cerul, să admire luna, să asculte povești sau poezii? Trebuie să știm, musai, cât a furat ăla sau ăla, cu cine s-a măritat aia, cu cine s-a certat ăstălalt, cât a luat la nuntă cutare ciocoflender, de ce a divorțat fufează, care din miniștrii are gălbează. Ne chiorâm până ne epuizăm ultima vlagă la scene „jucate” de „artiști” de trei parale, unde pornografia, superficialitatea și grotescul sunt la ele acasă. Neștiutorii de carte cu diplome grele și cu titluri academice ne sufocă!
Pe vremea ta, bădie, hoinăreau tinerii și copiii prin codri, prin păduri adânci de veacuri. Culegeau fragi și mure, ciuperci și flori, beau apă la izvoare cristaline, ascultau păsările cu miile lor de triluri, furau inima prințeselor, ascultau boncănitul cerbilor veniți să se adape, se tolăneau pe iarba ca mătasea, respirau aerul curat al văzduhului. Oamenii erau din natură, trăiau în natură, iubeau natura, o înțelegeau și ea îi iubea pe ei.
E demult de atunci, bădie! Copii sunt tot mai puțini, tineri aproape deloc, iar codrii au fost tăiați bucată cu bucată și duși peste mări și țări de tot felul de șnapani și de golani. Cântecele păsărilor au pierit și ele încetul cu încetul, izvoarele au secat, pământul a luat-o razna. Am devenit dușmanii naturii. Ne luptăm cu ea și ea se luptă cu noi, fără să vedem că de fapt ne tăiem singuri craca de sub picioare!
Pe vremea ta, bădie, lumea era mai aproape de Dumnezeu și Dumnezeu mai aproape de ea. Fiecare era convins că toate sunt cu știința și cu puterea lui Dumnezeu, că nimic nu se petrece fără voia Lui. Și asta dădea seninătate omului, și siguranță, și încredere. Moartea nu mai era o nimicire a firii, ci doar o poartă de trecere în lumea tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte. Si omul vorbea cu Dumnezeu! Și omul era frate pentru om!
Astăzi lumea se închină la alți dumnezei: puterea, averea, plăcerea. Pentru aceștia sacrifică tot, pentru acești dumnezei străini omul devine lup pentru om, iar Dumnezeu cel adevărat un străin, un necunoscut, ba chiar, pentru unii, un adevărat dușman. Fiecare cântărește și prețuiește clipa, veșnicia nu-l interesează. Noi cei de azi devenim robi propriilor noastre patimi, propriilor noastre ambiții. Uităm sau nu vrem să înțelegem că toate sunt deșertăciune și nimic, momeli cu care dracul ne pescuiește întru împărăția sa. Pornim războaie între oameni, între popoare, declanșăm boli cumplite în mod artificial, provocăm dezastre naturale, rămân în urma noastră munți de cadavre, râuri de sânge și de lacrimi. Și astea toate pentru a câștiga câțiva mai mult pământ, mai multă putere, mai mulți bani, mai multe resurse naturale și umane. Pe toate le ținem minte, un singur lucru uităm: că suntem trecători, suntem muritori, că vom da răspuns de toate ale noastre la dreapta judecată. Vrem slava lumii cu orice preț. Parcă te aud pe tine punând diagnosticul: „Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,/Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici;/Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi/Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;/Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,/În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul/Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,/Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată/”
Care va fi urmarea pentru toată această zbatere necugetată? Tu ai zis: „Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi… orice-ai spune,/Peste toate o lopată de ţărână se depune./Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri/Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri…/Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,/Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare…/Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,/Nu slăvindu-te pe tine…, lustruindu-se pe el/Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă!”
Ehe, bădie! Ce frumos gândeai tu la vremea ta; cât de ciudat gândește zăpăcita lume de azi!
Ți-oi mai scrie, bădie! Pe curând!
Lasă un răspuns