Gândiți-vă la „Miorița”, pentru câteva clipe. Intrând în faimoasa baladă, nu-i greu de bănuit cine-i moldovean, cine-i ungurean și cine-i vrâncean. Așa a fost să fie? Nu știu ce să spun, ca să nu alunec de pe plai. Încă ceva: s-au născut în „linie”: 15 ianuarie, 18 ianuarie, 13 februarie. Zodii diferite, caractere, desigur, felurite. Nici că se poate altfel. Viața confirmă și ceea ce vrem și ceea ce nu vrem, fiindcă nu se ia după capul nostru. Și bine face. Capricorni deopotrivă, Eminescu și Slavici au fost colegi de istovitoare trudă gazetărească și – într-o oarecare măsură – chiar prieteni. Ambii, în toată puterea cuvântului, s-au dovedit și îndârjiți patrioți. Chiar dacă, oarecum, fiecare și-a manifestat naționalismul în felul lui. (Am prea mari rezerve că I.L. Caragiale a fost prieten cu patriotismul, cu naționalismul. Mai degrabă – sunt documente – i-a avut amici pe Nea Costică (C.D. Gherea), pe Cristian Racovski, pe alți „germeni” ai lumii noi, „mari binefăcători” ai României de atunci și îndelung ulterioare…)
Patriotism, naționalism… Da! Nu vă luați după cei care, provenind din coșciugul unei gândiri alterate, „decretează” în chip agresiv caducitatea acestor stâlpi de temelie care dau trăinicie identității etnice, identității naționale. Ce feluri de democrație, libertate de gândire și de sporire a spiritului specific pot exista într-o comunitate deposedată de patriotism, de naționalism? Sigur, dacă vreți, chiar puteți întâlni în această grea realitate a noastră toată gama de „inactualități” sau blasfemii secretate de personaje precum H.R. Patapievici, Lucian Boia ori alt mădular din același spectru. Am, însă, o mică indiscreție: la a câta generație sunt domniile lor cetățeni români?
Ioan Slavici – peste ziua căruia, 18 ianuarie, mai toți am trecut falnic, fără păs – a fost un veritabil patriot și naționalist român. Din păcate, dar nu din cauza lui, aproape necunoscut. A avut ghinionul – dar și convingerea (nu i se subțiase deloc sentimentul de cătană cezaro-crăiască) – să rămână în Bucureștiul ocupat de trupele Puterilor Centrale și de… sud, în frunte cu hoardele germane. Ca și alți filo-teutoni – Tudor Arghezi, Constantin Stere etc. – s-a arătat vrednic colaboraționist. Avea să plătească pentru excesul lui de zel. Povestește cu multe amănunte și în „Închisorile mele – Procesul ziariștilor”. N-a fost prima detenție prin care a trecut. Reproduc două pasaje, interesante prin viziunea și actualitatea lor, dar și printr-o „eroare” în ceea ce îi privește pe maghiari. Scrie I. Slavici: „M-am pomenit în lume cu simțământul că cel mai nenduplecat și primejdios dușman al neamului românesc au fost, sunt și rămân slavii, care ne-mpresoară din toate părțile; viața mea toată mi-am petrecut-o săvârșind fapte pornite din simțământul acesta…” Și: „Marea primejdie ce amenință Europa despre răsărit este că România și … Ungaria (punctele ne aparțin) vor fi împresurate și distruse de către slavi, ceea ce are neapărat să se întâmple dacă Rusia va reuși să împreuneze pe așa-numiții slavi din Peninsula Balcanică într-o singură naționalitate, care va nimici în cele din urmă toate elementele de neatârnare și civilizațiune”.
I. Slavici – scriitor clasic al literaturii române – ne-a lăsat și o impresionante operă memorialistică. Este un zăcământ cu totul special. Multe dintre paginile ei au fost concepute, rectificate, adăugate, publicate-republicate după ce scriitorul născut în Șiria Aradului s-a retras la Crucea de Jos-Panciu, după război, ca să-și găsească liniștea, zdruncinată de războiul care avea să izbăvească pământurile românești, aflate sub ocupație străină. A încetat din viață în august 1925, în conacul din vii al familiei uneia dintre fiicele sale, conac în care și-a trăit ultimii ani, rodnici în privința scrisului. A fost înmormântat, inițial, în curtea mânăstirii Brazi, din apropiere, și strămutat ulterior, după Al Doilea Război, în cimitirul orășenesc Panciu. Cititorii revistei România pitorească au avut prilejul să citească, anul trecut, multe-multe pagini despre acest mare scriitor, deopotrivă de însemnat, controversat și, din nefericire, tot mai abandonat. Dacă Ioan Slavici ar fi decedat înainte de Primul Război, stărui în convingerea mea personală că ar fi fost așezat pentru odihna de veci la Bellu, lângă Eminescu, Caragiale și Coșbuc. Fără să existe riscul de a fi strămutat, ulterior, de casapii ideologiei comuniste.
Lasă un răspuns