Sunt 120 de parohii pe care Patriarhia Română tocmai le-a condamnat… Să-și ducă singure Crucea, chiar dacă Aceasta va fi arsă în pârjolul prigoanei ucrainiene… A statului ucrainean și a „noii” sale biserici ortodoxe, ca sabie de înlăturare a vechiului prin „legile” unui talmud decretând că ortodoxismul vechi este egal „putinismului”. Și nici nu știi ce va fi fost de fapt în poziționarea Patriarhiei noastre… A „Patriarhiei Române” și, subliniază probabil temători de o delimitare cât o desprindere ritualică în ochii credincioșilor, „a Bisericii Ortodoxe Române”… Despre ce va fi fost vorba în detașarea (ideologică mai mult decât, măcar!, ecumenică) a Patriarhiei?… Despre abandonare, lepădare sau trădare?… Ori toate acestea dimpreună?!… Un lucru este însă cert… Rușinea săvârșită va rămâne mult timp ca una dintre cele mai grele anateme pe care Patriarhia a pus-o… Și nu, nu împotriva unor biserici străine ființei noastre, căci, și de nu ar fi fost ale românilor din Ucraina, ele sunt ființă, trup, ale Ortodoxiei, ci împotriva fraților arhierei din acele biserici, aproape ca o lepădare de ortodoxia (veche) dintr-un alt context regional și „ideologic”…
Și va fi greu de trecut peste palma dată de către Patriarhie întregii Ortodoxii… De parcă aceasta nu ar mai fi taina Jertfei, a luptei, a dreptății, a apărării acelora ce sunt de-un sânge creștinesc… Și se prea poate ca vorbele înfășurate în explicații cât un lat de palmă peste ceafa celor ce nu au întrebat dintr-o neascultare, ci au cerut ajutor, să fie închinate unui lăcaș altfel aparținător… Poate nu iudelor, dar, cel puțin, unor „pilați”…
De ce acceptă însă Sinodul nostru lucrarea spălării pe mâini dintr-un lăcaș parcă închinat lașități?… Cum vor mai trăi arhiereii și preoții noștri Sfintele Slujbe, pentru împlini Cuvântul Domnului, știind că frații de sânge, ce au avut chemarea în a sluji în altarele unor Biserici rupte de țara mamă, au fost lăsați singuri?… Singuri în fața unei prigoane tot mai violente… De ce nu împlinesc măcar ei slujbe de alăturare cu cele ale sfinților părinți ce sunt acum prigoniți?… Pentru că nu a cerut nimeni ca BOR să acționeze prin fapte pentru protejarea preoților români alungați din bisericile noastre din Ucraina, din părți ale trupului nostru, furate… Dar nici să ajungem să asistăm la o lapidare prin lepădare semănând cu un al doilea „document de legământ cu blestem” săvârșit de preoți împotriva fraților lor…
Suntem martori, nu doar ai prigoanei, ai înlăturării preoților români din altarele lor, ci a transformării bisericilor noastre din Ucraina în lăcașurile altora… La început al acelor altora mascați în haina noului ortodoxism, pentru a se lepăda apoi și de aceasta și a-și arăta colțurile tot mai ascuțite… Un proces la care punem și noi umărul prin nedreptele anatemizări venite dinspre Biserica Mamă din Patria Mamă, de parcă preoții de acolo sunt vinovați că bisericile le sunt arse iar ei alungați…
Iar Patriarhia nu s-a delimitat doar de niște ziduri… Ci de zidirile fraților arhierei, frați întru’ săvârșirea Sfintelor Taine, în comunicatul de justificare făcându-se vorbire despre „preoții comunităților de etnie română din Ucraina”… Nu despre preoții, deja Sfinți Părinți, din bisericile românilor din Ucraina… Adică, o lepădare, căci aceasta nu mai este doar o „delimitare”, și de sfintele lăcașuri, și de preoții altarelor lor…
Or, în fața prigoanei fraților tăi primează impunerile politice primite?!… Cât de cinic trebuie să te-arăți pentru a plânge de milă Ucrainei, „invadate și agresate militar”, cerând însă celor ce îndură prigoana și alungarea din partea tocmai a aceleia căreia îi plângi de milă, fie și sub acest jug al războiului, să îndure?… Chiar să nu te revolte drama preoților noștri de acolo?!… Cărora, cu neobrăzare, deși nu-i recunoaște ca fiind de ființă cu Biserica Noastră, chiar dacă ei sunt, prin însăși Sfânta Taină a Ortodoxiei, Patriarhia îndrăznește a le cere „să se adecveze”… Cui? Procesului de decreștinare pornit în Ucraina?… Să se lepede de lăcașurile lor pentru ca acestea să fie poate „convertite” de laicii mozaicali ai Kievului, nu?!…
Sau în această răceală numită delimitare este de fapt vorba despre altceva?… Iar această chemare adresată preoților români din Ucraina, pentru „a se adapta realităților de acolo”, aproape ca o impunere la ascultare, să ascundă lucruri cu mult mai grave?… Poate o deznaționalizare ca proces de ucrainizare a minorităților, prin care românii noștri nu vor fi obligați doar să treacă la biserica ortodoxă înființată de statul ucrainean, ci să renunțe chiar la identitatea lor etnică…
Lasă un răspuns