Când, când ne întoarcem la normalitate?!… Când vom recunoaște că felul de celebrare a Zilei Culturii Naționale este un fiasco?… Și nicicând nu va avea împlinire zob zodia Unicului?… Când ne vom cere iertare Eminului pentru faptul că am aruncat peste florile albastre, taraba ipocriților, fariseilor și a celor suferinzi de desfătări estetice și culturale de tejghea? Că am încercat, dar nu s-a putut mai mult!… Nu am putut din vina acelui laudatio de sine al gloatei aculturale de azi… Și, în loc să avem o împletire, omagiu dar și continuă renaștere a viului cultural sub efigia Eminescului, am ajuns la o celebrare a nimicului și o minimalizare a esenței…
Oricum, așezarea unei țâfne festiviste, ca într-un cuib de cuci a fandosirii culturale, născută din somnul rațiunii și a logicii unui neam, peste ziua totem a Națiunii Române, peste troița împlinirii Bisericii noastre azi, ca spiritualitate, dar și efigiu monumental, a fost o greșeală… Căci, în acel cuib au năpârlit doar cucii impostori, lăsându-și zațul, nu de esență, nu de cultură, nu de valoare, ci întru’ răstignirea valorilor pentru înălțarea imaginii lor personale… Al lor, al acelui viu gata mort: epigonul… Cel pe care l-a despoleit din nimicul acoperitor Poetul și Gazetarul pentru a deschide ochii, nu atât ai contemporanilor lui, pentru care Poetul Nepereche avea văzul lui cu duhul de a-i ști deja pierduți, ci, pe noi… Pentru a ne deschide mințile prin aplecarea lui jertfă în a afla, în a lupta, în a scrie… Dar noi nu am văzut… Nu am văzut șleata de epigoni ce încearcă ritualic a-l ucide pe Emin cu fiece stih neînchipuit de strâmb, cu fiecare versificație din limbă „dintr-un lemn” ce nici de cozi de topoare nu ar avea chemare… Dar pentru a plămădi versuri?!… Dar pentru a lăsa urme?!… Nimic! Doar deculturalizare săpată cu dinții lor de clovni…
Pentru a fi îndrăznit să punem ceva lângă Emin (lângă, nu peste încercând a-l sufoca), ar fi trebuit să avem ceva de dincolo de monumentalismul monumentalului Nepereche. Ar fi trebuit să avem măcar o firimitură din bulgărele lutului divin… Căci, nimic altceva nu se poate ridica de-o semeție cu Eminul… Cu atât mai puțin o fandosită celebrare a nulități în nulitate, a minimei morale în mimetica înlănțuire a unor cântări și mâzgăleli voind a sfâșia din Nepereche iscălituri pentru eternitate…
Or, am așteptat îndeajuns!… Iar cum nu am fost capabili să organizăm, măcar o dată în toți acești ani, o zi a culturii în ziua Eminului, să nu-i mai strivim orele lui astrale… Sunt 24 de ceasuri, cât nici o clipă poate pentru cei ce trăiesc Eminescul, pe care, măcar pe 15 ianuarie, ar trebui să le lăsăm doar Poetului, fără a trânti pe post de jalbe toți ciulinii nimicului. Căci, a pune nimicului, a înmulți nimicul în sine cu zero, înseamnă tot nimic. Iar a încerca a-l duce pe Eminescu în debaralele derbedeilor, ipochimenilor și farsorilor, care au confiscat o zi pentru a se glorifica pe sine, și, mai ales, pentru a avea siguranța că, astfel, vor putea smulge cu ghearele din lutul unic, divin, ce i-a fost sortit Eminului ca ancoră a ființei noastre, nu va avea niciodată sortită reușita… Și va rămâne aceeași neîmplinire a scopului unor muritori în fața timpului…
Să avem curajul a ne recunoaște greșeala!… Doar așa falsitatea în care ne-am lăsat ademeniți, unii pentru o efemeră clipă de laudatio a unui sine prea gol, alții făliți fals în dezgustul propriilor amăgiri, alții din imitația unor mode și „curente”, iar unii, cu giulgiuri și lopeți, încercând a săpa prin debarale (ei cadavre, cercetând după sine!), se va destrăma… Căci poate exista o singură stea… Un singur astru… Un singur Luceafăr… Eminescu! Să-i lăsăm Eminului Ziua Lui… Să nu le mai permitem feluriților trântori devorând din valori pentru sine să-și croiască veșminte de laudă pentru niște „postume” ce nu ar fi citite nici măcar de ei…
A existat și există un singur Poet-Luceafăr! El, cel fără de pereche, fără de sfârșit… Și acum, și peste un timp – oricum am număra noi, muritorii, trecerea, va fi doar unul.
Lasă un răspuns