Inscripțiile spiralice („șerpești”) antice din Munții Țarcu și celebrul Disc din Phaistos (Grecia)

De cele mai multe ori suntem obișnuiți ca vechile inscripții să le descoperim sub pământ. Dar iată că, în primăvara anului 2017, alpinistul Cornel Gălescu a descoperit pe o stâncă aflată la izvoarele Vâlșanului, în Munții Țarcu din Caraș-Severin, o scriere rupestră. Ea se află pe o stâncă aflată într-un complex posibil funerar sau ritualic. Situat la o altitudine de 1683 m, complexul megalitic este format din două stânci, separate printr-un coridor de acces, care facilitează intrarea într-un loc amenajat sub forma unei grote. Imediat după descoperire, un grup de arheologi au început cercetările în zona respectivă. Complexul megalitic are o lățime de 30 metri şi o lungime de 41,40 metri. Accesul porneşte printr-un coridor din est, unde are o lățime de cinci metri, lățimea acestuia se lărgeşte până la dimensiunea de 7,20 metri, iar spre intrarea se îngustează. Pe partea stângă a stâncii există locul în care se află scrierea rupestră. Aceasta are forma unei plăci plane de 2.6 × 1 metri, iar inscripția este circulară (ca în scrierile vechi cretane) şi are un diametru de 13 centimetri. Literele care includ această scriere sunt de 1,5 şi doi centimetri, fiind vizibile. Urme ale utilizării acestui coridor de către oameni sunt vizibile pe ambii pereți, unde se pot observa incizii circulare, aflate la 1,20 m una de alta, cu diametrul de 18 centimetri. Acestea probabil că erau folosite pentru montarea grinzilor de lemn care să susțină acoperișul.

După primele săpături, cercetătorii Adrian Ardeț, Florin Drașoveanu și Petru Urdea au scris și un studiu, în care au prezentat concluziile lor. „În analiza acestor două grupuri de petroglife am fost drastic limitați de faptul că nu știm semnificația semnelor, cu puține excepții, nu poate fi pe deplin asimilat niciunui alfabet cunoscut. De asemenea, nu știm locația petroglifelor și ordinea semnelor, din moment ce au fost săpate de piatră. Toate acestea fac imposibilă interpretarea lor și nu ne permit să estimăm perioada în care au fost realizate. Nici studiul astronomic nu ar putea indica orice semnificație astrală a orientării semnelor. Ca rezultat, studiul nostru doar le semnalează pentru protecție și conservare. Poate în viitoare alte descoperiri similare vor permite o reevaluare a acestei descoperiri importante”, se arată în documentul semnat de cei trei cercetători, după primele săpături. Istoricul Adrian Ardeț spune că nu s-a renunțat la cercetări și că acestea urmează să fie reluate, anul viitor, împreună cu un istoric american.

Din primele informații, după consultările cu acesta, în zona respectivă pare să fie fost un loc de cult, iar inscripțiile ar fi funerare şi ar data probabil din secolul I î.Hr.. „Noi am făcut acolo, sus, în munți, două campanii de cercetări arheologice, în 2019 și 2020. Un colectiv format din subsemnatul, Florin Drașoveanu de la Muzeul Banatului din Timișoara și un coleg de la Muzeul din Caransebeș, Iulian Leontin. Rezultatele nu le-am publicat încă, pentru că sperăm să continuăm cercetările, știți, a venit pandemia și n-am mai avut nici oameni, nu se putea lucra! O să continuăm cercetările, anul viitor. Am mers până la o adâncime de doi metri. Dar nu am găsit ceramică până acum, ca să putem data sigur complexul. În prima fază, am semnalat existența acelei inscripții, apoi am făcut zboruri cu drona, cu colegii de la Facultatea de Geografie din Timișoara, respectiv domnu Petru Urdea și chiar am invitat și colegi americani. Avem un colaborator, un cercetător american, profesorul Jeremy Hutton, care va veni în România. El este specializat în aceste limbi vechi şi mai puţin cunoscute şi ne-a dat şi primele indicii despre inscripţie, care pare a fi una funerară şi ar data din secolul I î.Hr.. Sunt o serie de inscripții, nu este singura. Ele mai sunt în zonă și va trebui să facem un studiu amănunțit asupra acestora”, a precizat Adrian Ardeț.

În apropiere inscripțiilor misterioase, descoperite pe Muntele Țarcu, se află și vârful Gugu, care, cu cei 2.291 metri ai săi, este cel mai înalt vârf al masivului Godeanu, situat între munții Țarcu, munții Retezat și munții Cernei. Vârful Gugu este cel mai ascuns vârf din Carpați fiind singurul munte de peste 2.000 de metri, care are în vârf o peșteră accesibilă, „Peștera de pe Cracul Gugului”, situată la altitudinea de 2.110 metri. Herodot și Strabon indică în scrierile lor faptul că zeul suprem al dacilor, Zamolxes, ar fi trăit într-o peşteră din vârful unui munte înalt, numit Kcoyaiovov (sau Kukaionon – Zeul suprem ca un cuc, care își depune creația și se retrage apoi), considerat muntele sacru. După adepții cultului dacilor, această peșteră ar fost cea de pe muntele Gugu, unde s-a fi retras înțeleptul Deceneu, sfătuitorul lui Burebista. Legendele mai spun și că aici și-ar fi îngropat Decebal toate bogățiile, însă localnicii vorbesc despre această peşteră ca despre un loc în care nu îndrăznesc să intre, din cauza nenorocirilor care se vor abate asupra lor. Asta nu i-a împiedicat pe căutătorii de comori să străbată zona în căutarea aurului dacic. Locuitorii de la poalele muntelui sunt cunoscuți și sub numele de „gugulani” și despre ei se spune că trăiesc mai mult datorită energiei pe care o degajă „muntele sacru”. Cu toate acestea, nu există date istorice exacte care să dovedească exact că aici ar fi Kcoycciovov, cu atât mai mult faptul că Decebal și-ar fi ascuns comorile pe aceste meleaguri.

Inscripțiile din Munții Țarcu – cu caracter funerar sau ritualic – folosesc un stil de scriere în spirală („șerpește”; șarpe încolăcit – simbol al înțelepciunii). Acest stil îl mai putem întâlni la celebrul Disc din Phaistos (Grecia). Discul din Phaistos (Grecia) este un disc din argilă, lat cât o farfurie, nu mai mare decât două laturi de palme (sau 17 cm) în diametru, care a fost descoperit la Phaistos de arheologul italian Luigi Pernier în seara zilei de 3 iulie a anului 1908. În seara aceea se dezgropau (sub camera XL-101) pivnițele în ruine ale primului palat minoic, nu departe de Hagia Triada, pe coasta de miazăzi a insulei Creta. La circa 50 cm deasupra podelei, între oase arse de bovidee, lângă tăblița PH-1 scrisă în liniar A (cam la 20 cm la sud de aceasta), și într-o cenușă groasă, amestecată cu pământ negru, Luigi Pernier a aflat acest specimen unic, remarcabil de bine păstrat. Acesta se află azi la Muzeul Arheologic din Iraklion, unde este expus ca obiect de admirație, dar și de intense speculații. Se pare că situl primului palat minoic a fost distrus de evenimentul cel remarcabil (cutremur) din 1628 î.Hr. (sau din preajma anului acesta) care a zguduit lumea minoică, fiind resimțit pretutindeni pe malurile Mediteranei. Dar discul din Phaistos nu aparține, prin factură, thalassocrației minoice. El a fost doar depozitat de aceasta într-o pivniță caracteristică (Temple Depository) la care se ajungea intrând numai de sus în jos, și ai cărei pereți erau văruiți cu mare grijă.

Desigur, discul trebuie să fi fost adus la Phaistos ca pradă de război, apoi doar lăsat acolo la păstrare, printre alte obiecte (dintre care, în mod remarcabil, lipsesc lucrurile de preț). El nu putea fi mulat, „ștanțat” cu un tipar mobil de hieroglife, apoi ars în cuptor la o dată posterioară anilor 1700 î.Hr., și probabil nici anterioară începutului anilor 2000 î.Hr.. Discul din Phaistos se situează deci la începutul Cicladicului Vechi din jurul insulei Delos, în plină Epocă a Bronzului timpuriu, cu mult înaintea expansiunii maxime, apoi a marii migrații miceniene cu care se încheie brusc lumea minoică. Sunt circa 241 de hieroglife (pe scurt, și de aici mai departe numite glife) pe ambele fețe ale discului din Phaistos. Dintre acestea, câteva au fost șterse, apoi corectate de scribul care le „ștanța” în argilă moale, una câte una, pe măsură ce compunea textul. Sunt cam treizeci de căsuțe cu trei-patru sau chiar șase glife pe fiecare față. Acestea urmează o traiectorie spirală, centripetă, în sensul anti-trigonometric („al acelor de ceasornic”). Doar cincizeci de figuri distincte au fost folosite pentru glife. Ele reprezintă „obiecte concrete” iar nu idei, schițând limpede profiluri de corpuri ori numai de capete umane, pești, un scut, diverse plante, o bâtă, o navă, etc. Fețele au fost numite A și B în ordinea în care au fost imprimate, deoarece prima este mai convexă și mai „contrastată”, fiind gravată în argilă mai proaspătă, mai puțin turtită.

Deoarece discul din Phaistos este „ștanțat” cu un tipar mobil și nu zgâriat cu un calamos în chipul semnelor cuneiforme, el reprezintă una din cele mai vechi „tipărituri” cunoscute până azi. Încercări dintre cele mai fanteziste au fost făcute pentru a propune o lectură a textului său, pe diverse baze, în diferite limbi vechi, de la indo-europene la anatoliene pre-hitite, nord-semitice, etc. Ceea ce este remarcabil din punctul de vedere al datelor reale (și nu al interpretărilor), este faptul că un număr de grupări de glife sunt în mod caracteristic aceleași la începutul căsuțelor. De asemenea unele glife au sau nu au o codiță sau un fel de virgulă finală, după context. În fine, dispoziția glifelor pare a urma considerente de înghesuire în funcție de necesitățile de „paginație”, descoperite ad hoc la compunerea textului. Pentru descifrarea sensului acestor obiecte misterioase s-au încercat cele mai diverse metode și teorii de-a lungul timpului. Jean Faucounau, pornind de la idei ale cercetătoarei Florence Melian Stawell și ale lui sir Arthur John Evans, și considerând soluțiile problematicilor culturale, istorice și lingvistice ale discului din Phaistos timp de peste treizeci de ani, a propus o descifrare cu totul remarcabilă.

Acest matematician francez, dublat de un bun cunoscător al limbii homerice, nu a avut norocul unei a doua pietre de la Rosetta. El a trebuit deci să aplice calcule statistice, să formuleze ipoteze lingvistice, și să verifice coerența internă a descifrării lui la un singur text. Pentru astfel de „hapax legomena” a rezultat o „lectio difficilior” de o estetică admirabilă. Câteva duzini de articole, trei cărți, și o viață de om, nu tocmai simple, au produs o interpetare a discului din Phaistos de o simplitate homerică: Prima ipoteză este că textul discului din Phaistos este „scris” într-o limbă proto-Ioniană, și nu în vreo obscură limbă de substrat pre-greacă ori anatoliană, fie aceea indo-europeană ori ba. A doua ipoteză, și mai „occamiană” decât prima, este că toate glifele nu sunt altceva decât mnemonice acrofonice. Acestea operează astfel încât imaginile unor obiecte foarte comune, care vin imediat în minte la privirea glifelor, nu fac decât să invoce acele sunete inițiale comune, cu care o altă rostire se poate închega. Exemplul următor simplifică expunerea principiului acrofonic: Glifa numărul unu, „băiatul ce aleargă”, invocă pentru Jean Faucounau numele homeric al acestuia, *κο-ρFος (transcris de altfel în codul beta astfel: kou=ros). Cititorii proto-Ionieni ai glifei nu fac, privind-o, decât să recite silaba inițială [ku] pe care scribul a imprimat-o mai înainte. Iar cu această silabă se poate nota și oricare alt cuvânt care începe cu aceleași sunete. Următoarele două glife pot adăuga, de pildă, silabele [su] și [te]. Iar cu toate trei se poate astfel scrie cuvântul ku-su-te, sau cel fonetic echivalent, grecesc, românesc, ori al oricărei alte limbi. După contextul dat, sensul aceluiași cuvânt rostit poate fi desigur foarte diferit. Singura condiție a biunivocității lecturii pentru cititor și pentru scrib este ca aceștia să se refere la aceeași limbă. Principiul acrofonic, înrudit cu cel al rebusului, este universal, deoarece el poate astfel nota orice limbă. Totuși, spre deosebire de rebusuri , el trebuie pus la lucru numai într-una și aceeași limbă, astfel ca el să producă reprezentarea unei scrieri fonetice și nu a unei scrieri ideografice cum sunt cele vechi egiptene sau chinezești.

Fără o piatră de la Rosetta proto-Ioniană, rămânând deocamdată hapax legomena, discul din Phaistos are doar coroborări externe pur conjuncturale. Acestea sunt însă remarcabile: Perioadele constante ale precesiei echinocțiale fac ca anumite configurații ale constelațiilor cerului boreal să fie atât riguros posibile, cât și caracteristice doar anumitor epoci. Într-o astfel de epocă, înainte de 2500 î.Hr., doar în intervalul de latitudini nordice corespunzător Cicladelor, și doar în jurul piticei dar miticei insule Delos, se puteau numi constelațiile după semificațiile cunoscute azi. În rezumat, aceasta este teoria astronomului britanic E. W. Maunder, care oferă o coroborare nesperată, independentă, a descifrării în „lectio difficilior” a lui Jean Faucounau. Dacă Jean Faucounau, un diletant luminat, primește atenție academică, atunci trebuie rescrisă istoria Cicladicului vechi, a bazinului mediteranean ca și a întregului bronz timpuriu european.

Mai avem printre Tăblițele dacice de la Sinaia (declarate fără dovezi, ca și posibile falsuri), câteva care au un format rotund, posibil create cu un caracter special. Sunt brățările dacice din aur cu capete de șarpe și „șerpii de aur” din Tezaurul de la Sărăsău. Se spune că o ploaie torențială de vară din anul 1847, ar fi spălat pantele unui deal din apropierea localității Sarasău din Maramureș și a scos la iveală un tezaur de piese de podoabă toate din aur. Așa încep mai toate poveștile legate de marile descoperiri arheologice și de ce ar face excepție tezaurul de la Sarasău? Doar 11 exemplare din acest tezaur au fost recuperate de la urmașii familiei Mihaly de Apșa, pe domeniul căreia a fost descoperit tezaurul. Investigațiile moderne care se fac asupra acestor piese, dezvăluie misterele unei civilizații care a trăit pe aceste meleaguri acum 3000 de ani.

Mai avem inelul de la Ezerovo (Blgaria), un obiect de aur pe care este gravată o inscripție în limba tracă. Este una dintre puținele relicve păstrate care conțin text în această limbă. Deocamdată inscripția nu a putut fi descifrată, deși există diverse încercări ale căror rezultate nu conferă certitudine. Mai avem o cruce paleocreștină rotundă aflată la Ciurari (satul Cucuruzu, comuna Răsuceni, Jud. Giurgiu) și semnalată de către prof. univ. dr. Ștefan Păun (în Revista „Independența Română”; nr. 78; noiembrie – decembrie 2022). Trebuie menționat faptul că simbolul crucii a fost acceptat în religia creștină după sec. al VI-lea d.Hr. Prin descoperirea acestor inscripții în Munții Țarcu, cu o așezare a literelor în cerc („șerpește” – ca în cazul brățărilor dacice, cu două capete și 5-7-9 volute vieți) este posibil să se „deschidă” (afle) un mod de citire a lor, spre deconspirarea mesajului milenar.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*