Obligații fiscale față de stat, nu taxe ajustate ca gesturi „de solidaritate” ale clicilor!…

În cele din urmă, comentariile în nota unor interpretări legislative justificative și, mai ales, refuzul marilor companii energetice de a-și achita taxele de solidaritate în România se poate numi șantaj… Unul al atenționării cu închistarea noastră într-o lege a „omertei”… Cea care leagă mâinile nespălate ale guvernanților și ale clasei politice, în special cea parlamentară… Însăși faptul că o companie ne sfidează, anunțând că va plăti taxa de solidaritate în țara în care vrea ea (Austria!), iar o alta scrâșnește râtos că nu va plăti nimic, pentru că nu se încadrează în normele legii de la noi, cea care nu a transpus în traducere exactă norma UE, ci pare a fi adaptat-o întru „traducerea” intereselor noastre, dă la iveală partea putredă de la nivelul statului și a intereselor clicilor de diverse facturi, politice, economice.

De fapt, lucrurile ar fi trebuit să fie cât se poate de simple… Orice firmă din domeniul energetic, producție sau distribuție, trebuie să plătească această taxă de solidaritate. Fără a exista opțiunea bifării țării în care să facă acest lucru. Dar felul în care companiile se leapădă de orice îndatorire (obligații fiscale înainte de a fi gesturi de solidaritate) denotă că putregaiul legislativ din mâinile clicilor a lăsat în mod voit anumite portițe…

Este posibil să vorbim chiar de o permisivitate a legiuitorului nostru în a fi lăsat companiilor opțiunea alegerii statului de rezidență a plății taxei, dar și a stabilirii cuantumului acesteia (unul practic autodeclarat, nu constatat de organele fiscale). Dovada o avem în însăși faptul că agențiile fiscale nu au venit cu impuneri clare, ca valoare, probabil pentru că, în mod real, ele nu au habar de dimensiunea fluxurilor vehiculate de aceste companii. Și așteaptă autodeclararea benevolă a valorii taxei de solidaritate… Iar faptul că unele societăți au declarat că nu vor plăți deloc taxa de solidaritate, pentru că s-ar încadra chipurile într-un anumit procent de neimpunere prevăzut de lege, ca desfășurare a activității lor majoritar în alte coduri CAEN (!), altele decât cele petroliere, energetice (de parcă acestea nu ar vinde majoritar combustibili, ci sucuri și covrigei!), ar trebui să ne trimită la expertizarea de urgență, prin organele judiciare, a modului în care legislația europeană privind taxa de solidaritate a fost transpusă la noi în țară.

Pentru că, nu întâmplător, unele companii ne-au lătrat în față că ele nu vor plăti nici o taxă, iar altele că nu vor plăti în România, ci, în țările în care vor ele (în care sunt cetățenii de drept solidari cu interesele lor, nu?!). Înseamnă că există în cadrul legislativ, nu doar tradus, ci adaptat la cerințele companiilor, această posibilitate… O „scăpare” printre rânduri a analogiei taxei de solidaritate cu normele specificei dublei impuneri, prin care statele, având tratate semnate între ele, prevăd taxarea fiscală doar într-unul dintre ele. Or, dacă o asemenea mârșăvie a fost strecurată, printre rânduri, atunci există posibilitatea companiilor de-a fenta plata taxei în România și a o face în statele, nu atât mai convenabile ca nivel de impunere, ci având interes de salvgardare a banilor pentru populațiilor lor, nu ale coloniei în care și-au făcut profiturile.

Și totuși, chiar și într-o asemenea situație există un mod de intervenție, fiind treaba procurorilor să-i ancheteze pe miniștrii, secretarii de stat și parlamentarii care au „ajustat” eventual norma europeană a taxei de solidaritate în favoarea unor grupuri de interese (companii, transcompanii dar și guvernanțe) și a Justiției de o întoarce împotriva „beneficiarilor”. Pentru că, în clipa în care o astfel de companie va alege să plătească taxa de solidaritate într-un alt stat (practic, să fie solidară cu o societate străină de aceea în care și-a făcut profiturile), atunci Justiția va putea decide radierea companiei respective din Registrul societăților comerciale din România, pentru nerespectarea cadrului de funcționare, inclusiv fiscală, și constatarea opțiunii acestora de a-și muta sediile fiscale în țările în care au ales să plătească taxa de solidaritate…

Și atunci putem trece rapid și la o repatrimonializare prin naționalizare a acestora… Nu doar prin părți de acțiuni, pe care Statul Român să le preia prin convertirea în acțiuni a cotelor de taxă de solidaritate datorate, ci și prin impunerea unui reprezentat în consiliile de administrație ale acestora… Un reprezentant „în numele Statului Român”, a priori neremunerat, cu prevederea clară că el nu poate fi retribuit de acționariatul companiei respective tocmai pentru a nu fi șantajabil la momentul încheierii bilanțurilor… Și pentru că nici o persoană, fie și funcționar de stat bine plătit în ministerul lui, nu poate fi „decapată” de asemenea interese financiare, acest loc în Consiliul de Administrație va trebui ocupat de ministerul de finanțe, ca instituție. Pentru că numai așa vor putea fi controlate și cerute de drept raportările interne privind cifra reală de afaceri a companiei respective în România. Și doar așa organele fiscale vor avea acces la masa fiscală ce trebuie impozitată, fără a mai fi nevoie să apeleze la controale și „verificări la sânge” a unei activități economice și fiscale ce ar fi trebuit să se regăsească de drept în contabilitatea noastră.

Lasă un răspuns