Andrei Şaguna a fost şi a rămas una dintre cele mai mari personalităţi ale familiei sale ce şi-a tras seva din milenara nobleţe geto-aromână şi unul dintre cei mai mari Ierarhi ai Ortodoxiei naţionale şi universale. Viitorul Mitropolit s-a născut în familia drept măritorilor creştini Naum şi Anastasia, dar strămoşii săi se întindeau peste multe secole şi peste multe provincii muntoase aromâne, precum Pindul, Gramatosa, Olimp, Grecia, Armenia, Macedonia, Illyria, Dalmaţia, Panonia, Moesia, care odinioară erau strălucite Coroane ale marelui Imperiu al biruitorului împărat Burebista cel Mare (82-44 î.Hr.). Mândri de obârşia lor getă, imperială, prin caracter, demnitate, eroism, jertfă, onoare, credinţă, adevăr, libertate, omenie, autoritate, înţelepciune şi-au spus armâni, iar vecinii lor, rubedeniile din marea stirpă tracă i-au numit și vlahi. În vremea Imperiului Otoman, armânii s-au bucurat de o oarecare autonomie, impusă prin autoritatea şi conştiinţa apartenenţei lor la „milletul creştin ortodox”. Termenul semnifică forma de organizare civilo-religioasă a creştinilor ortodocşi din imperiul turc, ocrotiţi de patriarhul ecumenic şi ierarhii săi, funcţionari guvernamentali. (Timothy Ware, Istoria Bisericii Ortodoxe, Ed. Aldo Press, Buc. 1993, p. 93)
Ulterior agresivitatea furibundă a musulmanilor albanezi, a culminat cu distrugerea marii Cetăţi armâne Moscopole centrul lor, în 1789. Forţaţi să migreze, armânii s-au răspândit în imperiul habsburgic şi în Ţările Daciei, închegând mari centre comerciale în marile comunităţi întemeiate de ei, cu instituţii proprii, înfloritoare, economice, şcolare, bisericeşti, în marile oraşe: Viena, Buda, Pesta, Szentendre, Miskolţ, Eger, Poznan, Cluj, Oradea, Beiuş, Arad, Deva, Sibiu, Braşov ş.a.
Comunităţile armâne erau adevărate Cetăţi spirituale în sânul cărora s-au cuprins toţi emigranţii ortodocşi din Imperiul Otoman, armâni, greci, sârbi, bulgari, albanezi, vorbitori de limbă armână, greacă, germană, maghiară, poloneză, italiană, sârbă. Coeziunea şi unitatea acestor comunităţi a înfăptuit-o spiritul ortodox al armânilor. Trăirea vie, profundă, vibrantă a Ortodoxiei mântuitoare le-a înteţit zelul marilor creatori, ziditori, ctitori de şcoli şi biserici, astfel că la finele veacului al XVIII-lea se mândreau cu Cununa celor 22 de biserici şi capele în oraşe importante din Ungaria, Buda, Pesta, Szentendre, Miskolţ şi Transilvania valahă, Arad, Cluj, Sibiu, Braşov. Între armânii prosperi în activitatea economico-spirituală, comerţ, industrie, sistem bancar, învăţământ, biserică, marcând istoria Europei Central-Orientale s-au numărat marile familii Sina şi Dumba din Viena, Grabovszki din Pesta, Gojdu din Oradea, Mutovszky şi Şaguna din Miskolţ, Mocsonyi din Banat şi Diamandi din Braşov. (Maria Berenyi, „Colonii macedo-române în Ungaria (Secolul XVIII-XX)”.)
Theodor Capidan tâlcuieşte numele „Şăgune” – haină de lână de culoare albă sau neagră. (Th. Capidan, Aromâni. Dialectul aromân. Studiu lingvistic. Buc. 1932)
Familiile bogate, înrudite Sina, Grabovski, Mutovszky şi Şaguna care se întindeau peste aşezările Civara, Grabova, Lunca şi Moscopole, cu imobile, magazine, cafenele, băcănii, pivniţe de vinuri alese, ctitori ai bisericilor – catedrale din Miskolţ şi Pesta, l-au educat şi influenţat pe tânărul Anastasiu înspre natura chemării sale religios-spirituale. (Maria Berenyi, Cultura românească la Budapesta).
Biserica din Miskolţ, cu hramul Sfânta Treime, ctitoria bunicilor viitorului mare mitropolit Andrei, unde a fost botezat Coconul Anastasiu, strălucea prin arhitectura ei unicat, cu un iconostas de 16 m înălţime, împodobit cu 87 de icoane pictate de vienezul Antoniu Kuchelmeister, întrunind astfel faima urcării în rândul celor mai impunătoare lăcaşuri de cult din Ungaria. (Ioan Lupaş, Istoria bisericească a românilor ardeleni, Ed. arhidiecezană Sibiu, 1918)
Falimentul negustorului Naum Şaguna a fost urmat de o prăbuşire psihică a armânului, care s-a convertit salvator la catolicism, marcând familia şi copilăria lui Anastasiu şi a fraţilor lui, obligaţi să urmeze gimnaziul catolic inferior din Miskolţ. Însă, Bunul Dumnezeu a avut altă chemare-alegere cu tânărul Anastasiu Şaguna.
După încheierea studiilor gimnaziale, Anastasiu, Evreta, Ecaterina şi mama lor s-au mutat în conacul liderului comunităţii armâne din Pesta, Anastasie Grabovszki, înnobilat de împăratul Austriei, Francisc I (1804-1835), cu titlul „de Apadia”, în 1823. Era un Meccena al Artei şi Culturii în Pesta, un fel de Lorenzo de Medici – Magnificul (1449-1492), care avea un ilustru cenaclu literar axat pe tradiţie şi cultură valahă, frecventat de elita daco-română şi prolatină din Pesta: Petru Maior, Gh. Şincai, Samuil Micu, Damaschin Bojincă, Emanuil Gojdu (alt Meccena), Eftimie Murgu, Moise Nicoară, Ioan Teodorovici, Teodor Aaron, Andrei Mocioni, Constantin Lecca, Paul Vasici, Partenie Cosma, Zaharie Carcalechi ş.a. (Maria Berenyi, „Familia Grabovsky din Pesta”, în Lumina, 2011)
A întreţinut relaţii cordiale şi cu boierul Alexandru Golescu (1819-1881), participant al Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească şi un militant al unirii Principatelor. Anastasie Grabovszki de Apadia a luptat pentru introducerea limbii române în Cultul ortodox, iar ambele sale soţii Elena şi Maria au condus „Societatea Femeilor macedo-române din Pesta”, fondată în 1815, cu scopul promovării educaţiei în limba maternă. (Maria Berenyi, „Activitatea unor femei celebre pentru întărirea ortodoxiei româneşti din Transilvania şi Ungaria secolului al XIX-lea)
La cinstirea numelui în 18 Ianuarie 1816, Anastasie Grabovszki a primit omagiul poetului Naum Petrovici, printr-un volum de versuri, cu dedicaţia, „celui de bun neam născutului domnului Anastasie Grabovski” mecenat şi patron al „Şcoalei Naţionale Româneşti ca unui bun şi spre cultura Românilor învăpăiatului Patron.” (Naum Petrovici, Versuri celui de bun neam născutului domnului Atanasie Grabovski Cetăţeanului şi marelui negoţiator din Pesta, precum şi a Şcoalei Naţionale Româneşti de acolo Curator ca ounui bun şi spre cultura Românilor învăpăiatului Patron, la ziua numelui Domniei sale în 18-lea Ianuarie 1816, în Crăiasa Tipografie a Universităţii Ungureşti, 1816)
Este destul de evident ce a însemnat pentru tânărul Anastasiu, Casa literară, naţionalistă a unchiului său Anastasie, în cei 6 ani cât s-a bucurat de spiritul ortodox românesc ce a pulsat în ea cu zel, cu tărie, cu fiori, cu har şi cu vibraţie maximă.
Anastasiu Şaguna şi-a însuşit prin studii o temeinică cunoaştere a cultului romano-catolic, dar fiind puternic ancorat în gena strămoşilor, mai cu seamă a mamei sale Anastasia şi rolul covârşitor primit în şcoala literară din Casa bunicului Grabovszki, la doar 9 zile de la majorat (la unison cu fraţii săi) a cerut palatinului imperial întoarcerea în „Sacra Graeco- Orientalis Ecclesiae.”
Catolicii, în disperare că pierd un astfel de caracter deosebit au apelat spre convingere la iezuitul August Popol, care a trudit şase săptămâni pe viaţă şi pe moarte. Armânul Anastasiu a triumfat, obligându-l pe împărat să aprobe prin decret cererea sa de revenire la Ortodoxie. Miracolul s-a împlinit la 2 Septembrie 1928.
Perioada studiilor universitare din cadrul Facultăţilor de Drept şi Filosofie ale Universităţii imperiale din Pesta, amiciţia cu Joseph Eotvos, lider politic, unul din părinţii Ungariei moderne, ministru al Cultelor şi instrucţiunii publice (care l-a ajutat în Parlamentul maghiar cu Statutul Organic în 1868), ori amprenta profesorului-istoric Istvan Horvat (1784-1846), l-au influenţat fidel asupra importanţei limbii, tradiţiei, religiei, culturii, naţiunii, a misiunii Elitei naţionalist-creştine, testamentara neamului. Mulţi reprezentanţi ai elitei maghiare din epoca respectivă au difuzat, paradoxal şi incredibil, dincolo de vrerea politică, dincolo de iredentismul huno-ungro-maghiar al nemeşimii, idei şi teorii privind originea limbilor europene şi a popoarelor. Încă nu se întinsese filoxera bazaconiilor pseudo teoriei lui Roesler peste elita maghiară, teorie care a fost călcată în picioare, arsă şi îngropată odată cu susţinătorul ei maghiar Paul Hunfalvy, desfințat categoric de savantul-prinţ Bogdan Petriceicu Haşdeu, la al VII-lea Congres al orientaliştilor, ţinut la Viena între 1-2 Octombrie 1886. (Bogdan Petriceicu Haşdeu, „Sur les elements turcs dans la langue roumaine. Notice lue au VII-e Congres des Orientalistes”, a Vienne, le 2 octombre, 1886, Bucarest,1886, p.5-6, 19-20, 21, 50)
Flacăra vocaţiei sacerdotale întru slujirea lui Dumnezeu şi a Naţiunii sale daco-române s-a aprins de la candela episcopului de Vârşeţ, Maxim Manuilovici, graţie viziunii sale, pe calea urcuşului mistic-naţionalist dintre Pesta şi Vârşeţ, în Rugul celor 17 ramuri – 17 ani petrecuţi în mediul ortodox sârbesc, ca student teolog, profesor, secretar mitropolitan de Carloviţ, custode al bibliotecii mitropolitane şi egumen al mănăstirilor Jazak, Beşenova, Hopovo şi Covil. Nu se poate împlini un deziderat mai sacru, mai patriot şi mai naţionalist în afara slujirii sacerdotale creştin ortodoxe! Mihai Mănăilă a fost preşedintele Consistoriului ortodox din Oradea (1805-1829), protosinghel şi arhimandrit al mănăstirii Hopovo, episcop de Vârşeţ (1829-1833) şi de Timişoara (1833-1838), protectorul tânărului Anastasiu, găzduit ca un prieten în reşedinţa sa episcopală. (Dorel Octavian Rusu, „Un înainte mergător al reînfiinţării Episcopiei Oradiei: Episcopul Maxim Manuilovici, în LR, anul 21, nr. 1, 2010). Şcoala Teologică de la Vârşeţ avea două secţii, în limba română şi limba sârbă.
Graţie caracterului său integru şi studiilor strălucite mitropolitul de Carloviţ l-a promovat în diferite funcţii eclesiale, moment în care Anastasiu se călugăreşte primind numele Întâiului Apostol-Prieten al Mântuitorului Hristos, Andrei.
„Eu robul lui Dumnezeu Anastasie Şaguna, la îndurata demandare a Excelenţei Sale domnului archiepiscop şi metropolit Ştefan Stratimirovici de Kulpin am intrat la noviţiat în venerabila mănăstire Hopova la 15 Aprilie 1833. Aici la 12 Octombrie al aceluiaşi an am îmbrăcat vestmântul rasei şi am primit numele Andrei, al Sfântului apostol al lui Christos întâi chematul…”(Apud. Ilarion Puşcariu, Metropolia românilor)
Apreciat de toţi mitropoliţii sârbi, monahul Andrei a primit haina diaconiei la 2 Februarie 1834, de la ierarhul Ştefan Statimirovici (1790-1836), epitrahilul de preot la 29 Iunie 1837, de la vlădica Ştefan Stancovici (1837-1842) şi cârja de arhimandrit la 28 Octombrie 1842, acordată de mitropolitul Iosif Raiacici (1842-1860). Intenţia mitropolitului Ştefan Stancovici de a-l numi în fruntea Consistorului ortodox din Oradea, a fost împlinită de confratele său Iosif Raiacici, care l-a sprijinit pe lângă împăratul Ferdinand întru alegerea ca vicar şi apoi episcop în toamna anului 1845 (Keith Hitchins, „The Early Career of Andreiu Saguna (1808-1873), în RdEtR, vol. IX-X, 1961-1962, 1965)
Când a primit cârja arhierească din mâinile mitropolitului Iosif Raiacici, pe 18 Aprilie în Duminica Tomii a anului 1848, în catedrala din Carloviţ, Vlădica Andrei şi-a răspândit cuvântarea profetică peste vreme: „se cere de la mine, ca prin ocârmuirea mea, să se pună în lucrare reînvierea diecesei noastre transilvane şi ca reînvierea aceasta să corespundă trebuinţei bisericii, mântuirei poporului şi spiritului timpului.” (Nicolae Popea, Archiepiscopul şi Metropolitul, pp. 37-38)
Astăzi, în Biserica Ortodoxă Română, de decenii bune, propunerea şi sprijinirea de a ajunge arhiereu se face de masonerie ori de securitate în spiritul ocult al timpului globalist-ecumenicist, dar evident fără reînvierea Bisericii şi mântuirea poporului. În paralel cu activitatea sacerdotală şi-a împlinit cu prisosinţă şi orizontul cultural, ca bibliotecar, mulţimea călătoriilor şi-a limbilor vorbite, reuşind să devină un mare cărturar şi un scriitor de prestigiu, dar Arhipăstorirea ilustrului Vlădică a avut şi o mare Cumpănă, Revoluţia maghiară de la 1848, moment iredentist atât de aşteptat de huno-ungurime. Biblioteca sa şi reşedinţa eparhială de la Sibiu au fost incendiate şi prădate de haitele revoluţionare maghiare ale lui Jozef Bem, în Martie 1849. „Crima culturală” a fost deplânsă amar de marele ierarh valah. „Ce să vă zic fraţilor! Pentru nenorocirea eparhiei, a bisericilor şi a creştinilor noştrii… Casa clerului s-a prădat şi s-a jefuit cu totul şi adică nu numai chiliile mele, ci însă şi odoarele episcopeşti, preoţeşti şi diaconeşti, împreună cu Capela episcopească şi cu cărţile dintr-ânsa, şi toată biblioteca mea peste 3000 de cărţi s-a prădat, iar acte oficioase, parte s-au ars, parte s-au rupt şi s-au nimicit întru atâta cât nici un odor, nici o carte sau altă unealtă bisericească, nici o hârtie din Arhivă nu a rămas…
Precum s-a jefuit Episcopia, aşa s-a jefuit şi partea cea mai mare a bisericilor noastre parohiale, din care pe unele le-au ars şi prădat cu totul, pe altele le-au necinstit şi desfinţit în modul cel mai fără de lege. Sfintele icoane din altare le-au batjocorit, au împuşcat în icoana Domnului Hristos şi au strigat: Au încetat de a mai fi Dumnezeul românilor!… Au ucis, spânzurat şi împuşcat 12 preoţi şi câteva mii de creştini, pentru că nu au vrut să se revolteze asupra împăratului, şi că n-au vrut a recunoaşte supremaţia maghiară. Tocmai pentru aceasta m-au declarat şi pe mine de proscris, şi doară mai rău m-ar fi muncit pe mine decât pe mitropolitul Sava*,să fi putut pune mâna pe mine. Recunoaştem şi cu durere de inimă mărturisim că multe s-au întâmplat şi din partea creştinilor noştri; însă stăm înaintea lumii şi mărturisim, fără sfială, că la toate acestea au fost siliţi oamenii noştri prin cruzimile vrăjmaşilor; stăm şi mărturisim şi aceea că creştinii noştri nici în mijlocul furiei, la care au fost aduşi, mâinile sale nu le-au întinat cu nesfinţirea bisericilor, nici au spânzurat preoţi.”(„Actele soborului bisericii ortodocse răsăritene din Ardeal din anul 1850”, în Actele soboarelor, pp. 24-26)
* Sava Brancovici (1620-1683), mitropolitul Ardealului între 1656-1659 şi 1662-1680), a fost permanent prigonit de principii calvini ai Transilvaniei, fiindcă n-a acceptat convertirea sa la calvinism. În mod special Mihail Apafi, l-a arestat după pofta sa, l-a destituit din arhierie, i-a confiscat bunurile, a pus să fie torturat, zdruncinându-i sănătatea, astfel că la scurt timp de la eliberare, a părăsit viaţa de pe pământ. Sinodul B.O.R. l-a canonizat în 28 Februarie 1950, ca „sfânt mărturisitor” (Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române II, ed. a 3-a, pp. 68-76)
Ideea renaşterii Dacoromânismului în sânul diferitelor state distincte din imperiul habsburgic, dar şi a celor din Principatele Române a fost des vehiculată de elita română paşoptistă, în vederea constituirii unui Ducat valah care să-i cuprindă pe toţi românii din arealul carpato-danubian sub sceptrul Austriei. (Gelu Neamţu, Momente zbuciumate din lupta românilor pentru realizarea Dacoromâniei 1848-1918, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2005, p. 402; Aurelia Florescu, Dacoromânia. Idealul Naţional al tuturor românilor în Revoluţia de la 1848, Ed. Oltenia, Craiova, 1992)
Evident, cele două stări, maghiară şi săsească, s-au opus cu toată parşivitatea şi ticăloşia lor, avertizând Austria de marele pericol pentru augusta ei Coroană. „Saşii, nota Ilarion Puşcariu aflat la Viena, fură cei dintâi, cari pe calea jurnalisticei se încercară a slăbi şi a perhoresca cererile Românilor susţinând că consolidându-se în Austria o Românie nouă se oblesc şi cărările între ea şi ţările române de sub Turci şi astfel se va ridica un imperiu puternic daco-român dela Nistru până la Dunărea de jos şi dela Tisa până la Prut şi Marea Neagră.” (Ilarion Puşcariu, Metropolia românilor.)
Realizarea acestui deziderat major împlinea şi celălalt ideal al dacoromânilor şi anume: unificarea bisericească sub cupola unei mitropolii ortodoxe, aşezată pe VATRA străbună, urmaşa tradiţiei Mitropoliei de Alba Iulia, ctitoria Marelui Domn, Mihai Viteazul, în sânul căreia să intre valahii din Banat, Bucovina, Ungaria şi Ardeal, nu pe pământul spurcat, crăiesc, acaparat samavolnic de saşi. Iar au sărit saşii ca din gură de şarpe. Înălţarea Marelui Andrei Şaguna la rangul de Mitropolit, el care deja avea o înălţime a personalităţii sale covârşitoare, înspăimânta de moarte fariseicele făpturi, saşii – în spirit, în moralitate, în obiectivitate, în chipul cu uitătura lor caracteristică, ce aruncă la orice pas albeaţa perfidă şi denigratoare.
Astăzi, România Crucificată are parte de un astfel de ales cu o aşa uitătură… Din corespondenţa lui August Treboniu Laurian – aflat la Viena între 1849-1851, care ne susţinea cauza dacoromână cu multe personalităţi valahe, se scoate în evidenţă conflictul saşilor contra românilor, atenţionându-l pe George Bariţiu, în Ianuarie 1850, că, „saşii lucră tare aici (la Viena) în contra lui Şaguna”, pe care <<ar vrea să-l depărteze din Transilvania>>, fapt pentru care era convins că toţi românii trebuie să înlăture din sânul naţiunii orice intrigă împotriva lui.” (August Treboniu Laurian către George Bariţiu, Viena, 25 Ianuarie 1850, în Simion Retegan, coord., Mişcarea naţională a românilor din Transilvania între 1849-1850, I, p. 273)
Lasă un răspuns