Robert Cahuleanu – Poetul Canalului Morţii (1)

Suferinţa înţeleasă ca una dintre cele mai mari virtuţi creştin-ortodoxe, întrupată în aureola mistică a sufletului credinciosului mărturisitor peste care se pogoară harul Duhului Sfânt, conlucrează la desăvârşirea celorlate virtuţi divine, credinţa, nădejdea şi dragostea întru Adevăr, Libertate, Frumos, Iubirea de Neam, de Natură, de creaţie. În infernul concentraţionar al României Penitenciare, Rugăciunea permanentă, Poezia continuă, Harul preoţilor, monahilor, Spiritul jertfelnic al teologilor, filosofilor, oamenilor culţi şi de cultură ortodoxă, hărăzite Aleşilor lui Hristos şi ai Maicii Sale au salvat, au tămăduit, au convertit (încreştinat, reîncreştinat), au înnobilat şi au desăvârşit Omul creştin ortodox, în Cetele celeste ale celor persecutaţi şi prigoniţi din Gulagul românesc, aşezâdu-se mistic, fiecare în rândul cetei sale cereşti. Aşa, ne-a dăruit Bunul Dumnezeu pe Marii Poeţi ai Crucii: Radu Gyr, Andrei Ciurunga, Nichifor Crainic, Demostene Andronescu, Virgil Mateiaş, Ionel Zeană, Constantin Aurel Dragodan, Virgil Maxim, Ion Omescu, Petru Baciu, Constantin Oprişan, Vasile Blănaru-Flamură, Mihai Buracu, Sergiu Aurel Mandinescu, Vasile Militaru, Dumitru Oniga, Zorica Laţcu-Maica Teodosia, Eugenia Indreica Damian și încă mulți alții… Dar, cei care au încorporat întreaga Ţară, prin universul poeziei lor cu sufletul de dor şi durut, au fost Radu Gyr, Andrei Ciurunga şi Nichifor Crainic. Andrei Ciurunga a fost prin excelenţă Poetul consacrat Canalului românesc.

Andrei Ciurunga (1920-2004), s-a născut în Basarabia, în oraşul Cahul, într-o familie de colonişti germani, cu numele de Robert Esenbraun. La Cahul a urmat şcoala generală şi liceul (ultima clasă a absolvit-o la Bolgrad). Efectele războiului l-au împins cu familia la Brăila. Calvarul lui Robert poartă semnătura anului 1945, graţie articolului anticomunist publicat în ziarul „Expresul”. După eliberare, în primăvara anului 1947, lucra ca redactor la ziarul „Ancheta” (nume predestinat) din Brăila. Fără acordul cenzurii, tânărul basarabean a imprimat câteva zeci de exemplare din placheta de poezii, „Poeme de dincoace”. Un iuda l-a turnat la securitate şi astfel, redactorul Anchetei, devine anchetat în Februarie 1950, în Bucureşti. Fără probele plachetei (n-au fost găsite exemplarele), securitatea s-a folosit totuşi de volumul „Cîntece de dor şi de război”, apărut în timpul războiului la Chişinău, în care afirma, ca orice mare Român, „dreptul tuturor românilor de-a se uni într-o singură ţară”. Nici nu se putea ceva mai nimerit pentru condamnare. A primit patru ani de muncă silnică. Din Capitală a fost închis la Jilava, apoi transferat la Canalul Dunărea – Marea Neagră, în lagărul Peninsula, pe care Robert din Cahul, Cahuleanu l-a transformat într-o Oază a spiritului liric religios, devenind astfel, marele Poet creştin Andrei Ciurunga, cel de-al doilea pseudonim literar, care i-a adus cununa de aur.

Poeziile sale au fost mai întâi grăite şi încrustate pe fruntea carpatină a spiritului. Omuleţul firav ca un lujer de dovleac, mic, aproape cât o statuetă de muzeu, dar un gigant celest al spiritului, creaţiei, cu o pereche de ochelari cu 22 de dioptrii, peticele de hârtie cât cartea de joc ori mai mici, ciotul de creion cât un muc de lumânare, scrisul mărunt şi înghesuit au alcătuit marea sa OPERĂ de elaborare artistică.

Genialul Poet Andrei Ciurunga şi-a încununat gulagul dobrogean, al Suferinţei tuturor oropsiţilor politic şi religios cu LAURUL celor 55 de poeme de mare rafinament, care s-au răsfrânt peste universul creaţiei sublime. Fiecare dintre poemele sale de aur, semnate Robert Cahuleanu, au fost ascultate, memorate şi transmise mai departe de zeci de ori de camarazii de chin, de dor, de rugă şi sacrificiu din coloniile – lagărele  morţii: Peninsula, Coasta Galeşului, Salcia/ Sălcica, Poarta Albă, Taşaul, Noua Culme, Periprava, Columbia ş.a.

Cu Potirul plin al harului pogorât de la Mângâietorul, geniul Basarabiei-Prinţesa Fiică a Dacoromâniei, şi-a motivat Poemele Cumplitului Canal (1950-1954),  darurile sacre, privilegiul cu care a fost hărăzit de Înţelepciunea divină, smulgându-l din hăţişurile dramei, din catacombele tragediei, pentru a-şi proteja fiecare vers, fiecare rimă, fiecare strofă, fiecare cântare din spaţiile deşarte ale gulagului dobrogean, care au odrăslit, au înmugurit, au înverzit şi au dat rodul lor sublim, înrâurind o Colonie, un Gulag, o Ţară şi alte meleaguri, în cântarea primului poem:

Aşa le-am scris

„Am scris aşa cum prea puţini avură

norocul meu de-a scrie şi de-a fi:

neputincios în scrîşnete şi ură

şi neînstare încă a iubi.

 

Am scris pe brînci, pe coate şi pe burtă,

tîrîndu-mă cu fiecare vers.

Lumina lunii, uneori prea scurtă,

nu prididea să mă urmeze-n mers.

 

Dobrogea mea cu spaţii imobile

mi-a dat iluzii de pustiu Parnas,

şi-un vagonet de tablă, pe rotile,

mi-a fost şi crud şi credincios Pegas.

 

În loc de muze albe, diafane,

venit-au iele, scorpii şi stihii

şi-au stat cu mine noaptea de plantoane,

otrăvuri noi să-mi toarne-n insomnii.

 

Pe file de pământ cît o moşie

am pus lopata – uriaş condei,

avînd alături călimara vie

a sângelui vărsat de fraţii mei.

 

Am scris pe lutul roşu la Mamaia,

pe piatra albă la Ovidiu – şi

pe lutul negru, înmuindu-l ploaia,

la Taşaul, în fiecare zi.

 

Cînd spulbera în stepa largă vîntul

cu mari primejdii pentru scrisul meu,

ca să nu-mi zboare de pe şes cuvântul,

puneam tampon anrocamentul greu.

 

Aşa i-a fost sortitul să apară

cărţii de-acum, pe care-o sloveniţi,

şi cititor să-i fie prima oară

frăţescul meu popor de osândiţi.

 

Necunoscuţi prieteni de departe,

curatei file daţi-i crezământ

şi ţineţi minte că această carte

a fost odată sânge şi pământ.”

***

Poetul Dorului de Sus şi-al Suferinţei de jos şi-a scris acele poeme – psalmi, acele sfere diafane, acea polaritate între suferinţă şi sublim, acea dialectică întru pământ şi cer, acea filocalie întru apă şi sânge, acea simetrie ermetică în care fiecare vers a fost sculptat cu rigoare de diamant la flacăra sufletului – Rug aprins, cu mâna incandescentă, bătătorită, sfârtecată, încrustată în degetele noduroase ca nişte rădăcini smulse din viaţa lor, unde rănile albăstreau deja, oasele transparente.

Aceste mîini

„…Hei, degetele noastre noduroase

au pietre scumpe de rubin pe ele

din rănile ce-ajung pînă la oase

şi bătături în jurul lor – inele.

 

Iar palmele ni-s aspre şi amare

ca un ogor înţelenit de-un veac

în care plugul s-a oprit sărac,

putred în coarne, ruginit în fiare.

 

Aceste mîini, îngemănate foarte,

aşa cum trag acum acelaşi jug,

nu ştii care coboară de la carte

şi care-anume urcă de la plug.”

***

Dorul de Basarabia şi Bucovina, rugăciunea şi duioşia de cei dragi din sânul cărora a fost smuls mişeleşte de forţele prigonitoare, atee, slugi oarbe ale samavolnicilor cotropitori de ţară, i-au pogorât peste suferinţele îndurate la muncile istovitoare din lagărul de exterminare, balsamul harului creaţiei sale profetice, marele poem al slăvirii Neamului, invocându-l pe ŞTEFAN, Marele Domn al Moldovei – Ţara de Sus şi Ţara de Jos, Marele Voievod al Creştinătăţii, care şi-a apărat Moşia, Ţara, Biserica lui Hristos, Europa, de hoardele păgâne fără Dumnezeu, de jivinele creştine profanatoare de Cruce, vreme de o jumătate de veac, pe marele său Duhovnic, înţeleptul pustnic Daniil Sihastru, care şi-a cuprins Ţara şi pe Domnul ei în rugăciunea sa de foc a iubiri de cer şi-a dragostei de Putna, sublima ctitorie a Biruitorului Ştefan şi chiar pe Buga, clopotul de o jumătate de tonă care aduna spre apărare şi izbândă răzeşii Moldovei în jurul viteazlui Voievod creştin-ortodox.

Daniil Sihastrul

„Ajuns în vale, pe un rîu în spume,

aşa cum scris-a pana de poet,

bătrînul Ştefan glăsui încet

către sihastrul ce-a fugit de lume:

 

-Cînd am simţit pe-al ţării trup nepace

M-am răsucit la Putna în  mormânt

şi-am răsturnat cinci veacuri de pămînt

de pe pieptarul meu, să vin încoace.

 

Au mă sminteşte ochiul ce se bate

sau nu-mi ajută mintea să dezleg?

Hotarul drept vi l-am lăsat întreg

şi aflu-acum Moldova jumătate.

 

Vîndut-aţi oare hoardelor de-afară,

în tîrgul vremii, una din moşii?

Eu nu cunosc pe lume avuţii

să-mi poată preţui un colţ de ţară.

 

Sau nu cumva pe platoşe oţelul

a ruginit prin sutele de ani,

de-au spart zăgazul vechii mei duşmani

şi-au slobozit din suliţe măcelul?

 

De ce nu bate ceasul de vecernii

în pieptul Putnei-clopot necuprins?

Au taci şi tu, bătrîne? Sau ţi-au stins

făclia vieţii, viscolele iernii?

 

Tîrziu abia, în noaptea de cărbune,

cu ochii grei de-atîta nepătruns,

s-a îndurat sihastrul cu răspuns:

– Măria Ta, eram în rugăciune.

 

Ci nu păstra în inimă sminteală,

că nu plăieşii şi-au ieşit din minţi

precupeţind Moldova pe arginţi,

cum le-ai adus la cuget bănuială.

 

Ei zac în lanţuri, lîngă hăul mării,

şi trag în juguri puse de călăi,

Bicele însă nu le ţin ai tăi

şi mîna ce izbeşte nu-i a ţării.

 

Potop cumplit de neamuri fără cruce

se năpustesc acum spre crucea ta,

dar în zadar se-ncrîncenă sub ea

căci e prea sus-şi nu pot s-o apuce.

 

Măria Ta, înseninează-ţi faţa,

arcaşii n-au uitat să dea la semn,

ci doar aşteaptă chiot de îndemn

să rupă lanţul şi să ia sîneaţa.

 

Atunci vor arde ţestele duşmane

cu vîlvîtăi de sînge şi de fum

şi nu va fi zăgaz pe nici un drum

să ne oprească iureşul, Ştefane.

 

Şi-ţi vom zidi biserică frumoasă

cît se întinde cerul-coviltir,

să intre neamul tot sub patrafir

ca să-l primeşti, cuminecat, acasă.”

***

Toţi marii Poeţi – Profeţi ai Neamului, începând cu Mihail Eminescu, şi-au iubit Ţara cu tot ce a împodobit-o regal şi serafic Împăratul IUBIRII – Iisus Hristos Asemeni, acestor Profeţi sofianici ai Sublimului liric, Robert Cahuleanu – Andrei Ciurunga, a doinit cu Basarabia, a pribegit cu ea, s-a urcat pe Golgota plângând cu lacrimi de sânge MAMA sacră, pe care i-au sfârtecat-o mercenarii răului, dar s-a luminat cu Ea –  Ţara-Regină, s-a cântat, s-a încântat, s-a rugat, s-a dorit, s-a logodit, s-a cuminecat, s-a înnobilat, iubind-o nemărginit, după Dumnezeu, Maica Domnului şi Neamul preacurat al Străbunilor, mai presus de orice ENTITATE celestă.

Ţara mea

„Ţara mea de dincolo de ţară

cu privirea umedă de jind

te-am purtat în mine pribegind,

ca pe-o flacără ce arde pe comoară.

 

Încă din pruncia mea de aur

m-am ştiut cu tine cununat,

dar te-a vrut al ei te-a luat

nesătula poftă de balaur.

 

De-am strigat apoi că eşti a noastră

tînără, întreagă şi pe veci,

m-au închis între pereţii reci

şi mi-au pus zăbrele la fereastră.

 

Azvîrlit în temniţa duşmană

gem ades, însîngerat de fier

şi-atunci pun cîte-un crîmpei de cer

din seninul tău – bandaj pe rană.

 

Foamea cînd îmi cască noi abise,

vine cîte-un pui de cozonac

ce-a crescut, ca mine, pe Bugeac,

trupul să mi-l sature prin vise.

 

Ţara mea de dincolo de ape,

dacă şovăi în credinţa mea,

simt cum îmi trimiţi, vîmjoşi să-mi stea,

toţi stejarii din Orhei pe-aproape.

 

Cînd îmi dau tîrcoale bezne grele,

lilieci cînd se izbesc de grinzi,

numai tu prin noapte îmi aprinzi

policandrul Nistrului cu stele.

 

Zgribulit în hainele vărgate

astăzi vîntul iernii îl ascult.

Hora noastră a murit de mult,

frigul muşcă tălpile-ngheţate.

 

Dar pîndesc la drum o primăvară

să întindem iar din prag în prag,

hora mare sub aceşlaşi steag –

ţara mea de dincolo de ţară.” (va urma)

Lasă un răspuns