Biserica Sfântul Procopie din Gherghița: ca o punte de ceară între soare și lună…

Matei Basarab (1580-1654, descendent al Craioveştilor) a ctitorit în Gherghiţa o Biserica Domnească închinată Sfântului Procopie luptătorul – în amintirea biruinţei asupra lui Vasile Lupu, în noiembrie 1639 – şi dăruind îngrijitorului ei, căpitanul Iancu din Gherghiţa, moşia Micşeneşti (1641). Este de știut că aromânii (vlahii, makedonii) l-au apreciat foarte mult pe Sf. Procopie din Schitopolis – capitala Decapolis (Israel), aflată pe partea dreaptă a Râului Iordan, între Lacul Galileea și Marea Moartă. Sfântul Mare Mucenic Procopie a trăit la sfârșitul secolului III – începutul secolului IV d.H., în cetatea Schitopolis, din provincia romană Asia Minor, dar s-a născut la Ierusalim și avea numele Neania. A pătimit și a fost martirizat în timpul marii persecuții împotriva creștinilor, ordonată de împăratul Dioclețian, fiind executat în Cezareea Palestinei, la 7 iulie 303 d.Hr.. Împăratul Dioclețian l-a remarcat pe acest tânăr, frumos la chip și la stat, dotat cu multă înțelepciune, bine educat și l-a avansat în rang, făcându-l căpetenie. L-a trimis cu oastea în Alexandria Egiptului, dându-i ca misiune, printre altele, „să prigonească, să muncească și să ucidă pe toți creștinii”.

Pe drumul spre Alexandria, într-o noapte, s-a cutremurat pământul, făcându-se multe fulgere strălucitoare și tunete înfricoșătoare. Toți soldații, de frică, s-au făcut ca niște morți. Astfel Neania, ca și Sf. Apostol Pavel mai demult, prin arătarea Domnului în cale, din prigonitor s-a făcut slujitor ales al Mântuitorului Iisus Hristos. Înțelepciunea populară a transformat viața și minunile Sfântului Pricopie după cum a știut. Bătrânii își speriau nepoții, povestindu-le că Pricopul „este sărbătorit pe 8 iulie. Iar de-l superi provoacă incendii năpraznice și îți pârjolește toată recolta”. Apoi, povestea era „îndulcită” cu o învățătură. E ziua în care se crede că „s-a înecat Luna”, pe când trecea o punte de ceară, încercând să ajungă la Soare spre a-i fi mireasă.

Aflând că vor să se cunune soră cu frate, Dumnezeu s-a mâniat și l-a pus pe Pricopie să le topească puntea. Sunt numeroase superstițiile din ziua de Pricop: se spune din oameni bătrâni că, de la această zi înainte, nu mai cântă cucul. „De Precupu, tace cucu”. În această zi înflorește grâul, după spusele străbunicilor noștri. Multe dintre superstițiile lunii iulie sunt legate de grindină, căreia i se mai spunea piatră. Aceasta făcea prăpăd pe ogoarele țăranilor. Astfel, oamenii de altădată încercau să stopeze această stihie a naturii, inventând tot felul de credințe. Sărbătorii Pricopului îi mai spuneau „topește piatra în apă”, sau „Arde piatra-n apă” sau „arde piatra-n foc”, dacă nu se ține această sărbătoare. Așa avertizau babele. Pricopul era considerat purtătorul fulgerelor și al trăsnetelor. Iar poveștile moralizatoare circulau mai ceva decât like-ul pe facebook. Se spunea că niște oameni s-au apucat să treiere grâu în ziua de Pricopie. Până seara, s-au aprins paiele și apoi au ars tot. Iar femeile, ca să mai șadă nițel, își spuneau una alteia povești de genul: o femeie lucrând în această zi la săpat, a venit lupul și i-a luat copilul. Strigând femeia că i-a luat lupul copilul, i-a răspuns un glas că nu e lupul, ci e Precupul. După multă rugăciune, i l-a dat înapoi, însă ea a fost cu fața acoperită, să nu-l vadă pe Precup. Se spunea că Dumnezeu bătea cu grindină un sat, dacă, acolo, vreo fată a făcut un copil și l-a pierdut, avortat și l-a îngropat în ascuns. Piatra trimisă de sus avea rolul „să sfarme pământul” ca să scoată la iveală, să dezgroape ce are ascuns. Etnologi precum Theodor Speranția au cules aceste superstiții pentru ca fantezia populară să nu piară. „E rău de jale pentru cine aude în această zi cucul pe nemâncate”, spuneau femeile.

Un alt capitol din viața țăranilor de altădată îl reprezenta „bunul mers al vieții și al lucrurilor”. În afara restricțiilor impuse de superstiții sau de vreun preot mai zelos, care dorea să-și atragă enoriașii la biserică în zilele de sărbătoare, în loc ca aceștia să meargă la câmp, exista un anume ritm plin de învățături, de reguli de urmat pentru bunul mers al vieții. Astfel, ziua lui Pricopie se ținea ca să nimerească bine femeile la coptul pâinii, al mălaiului și al altor aluaturi și pentru ca acesta să nu se pripească. În această zi, se recomanda să se muncească numai până la amiază în câmp. Se purta o grijă deosebită lucrătorilor la câmp. Se spune că „Pricopul pricopește”, adică face să dea în copt semănăturile de primăvară. Dacă acest sfânt blajin este supărat, atunci când nu este serbat cum se cuvine, el „prichește grânele”, adică le grăbește uscarea înainte de maturitate. El îi păzește pe oameni de foc și de opărire cu apă fiartă, scria etnologul T. Pamfile. Oamenii spuneau că, dacă vor lucra în acea zi, Dumnezeu le va trimite secetă mare. „De Pricopie nu se toarce!”, țipau babele una la alta. Sărbătoarea se mai ținea și ca să nu li se pripească mâinile la seceră sau să nu li se umfle mâinile. Ziua este respectată și de teama dezlănțuirii unor vijelii. Pricopul mai era ținut de femei pentru a fi ferite boale. Se ținea pentru lovituri de boli la copii. Prin alte părți, Sf. Pricopie era văzut ca dușmanul copiilor. Se spunea că se îmbolnăvesc copiii celui ce îndrăznește a lucra în acea zi. Se ținea spre a nu fi bolnavi de ochi.

Gherghița a fost un târg aflat în evul mediu la confluența râurilor Teleajen cu Prahova, la o importantă intersecție de drumuri. Târgul era cunoscut pentru negustorii săi, ce ajungeau des pe piața Brașovului. În cca. 1602, Radu Șerban a ridicat aici o palancă, o fortificație din lemn, înconjurată cu val de pământ, distrusă însă la scurt timp de tătari (cca. 1610). Matei Basarab a ridicat în Gherghița o biserică. Primul act de cancelarie cunoscut emis în Gherghița, datează din 2 august 1453, de la voievodul Vladislav al II-lea, în care se arată că acest document a fost scris în Gherghița, fără nici o altă localizare Bτ Gherghița – în slavonă. Urmează, în continuare, o serie de nouă acte scrise în Gherghița, aparținând voievozilor Radu cel Frumos, Basarab cel Bătrân și apoi cel Basarab cel Tânăr, din secolul al XV-lea și de la Vlad cel Tânăr și Vladislav al III-lea, din secolul al XVI-lea, până la domnia lui Pătrașcu Vodă, tatăl lui Mihai Viteazul. În 1623, la Gherghița își aveau sediul trupe de călărași, care au participat la Răscoala Călărașilor împotriva domnitorului muntean Alexandru Coconul. Târgul a început să decadă în a doua parte a secolului al XVII-lea, devenind un simplu sat în secolul următor.

În secolul al XIX-lea, o mare parte a teritoriului comunei a făcut parte din Domeniile Statului, din care o mică porțiune a fost dată în stăpânire tinerilor „însurăței”, ce nu aveau pământ (cca. 1881). La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna Gherghița făcea parte din plasa Câmpul a județului Prahova, fiind compusă din satele Gherghița, Belciugul, Independența și Ungureni, totalizând 2128 de locuitori. În comună era o școală frecventată de 132 de elevi din care 46 de fete și patru biserici: biserica domnească din Gherghița, fondată în 1641 de Matei Basarab; o a doua fondată de un anume căpitan Preda, tot în Gherghița; una în satul Belciugul, de la începutul secolului al XIX-lea și una în Ungureni de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Comuna Gherghița a făcut parte atunci din plasa Drăgănești din județul Prahova La începutul secolului al XX-lea, satul Belciug a trecut la comuna Cornurile. În 1950, a fost arondată raionului Urlați din regiunea Prahova, apoi în 1952, raionului Mizil din regiunea Ploiești. În 1968, a fost reînființat județul Prahova, iar comunei Gherghița i s-a alipit și satul Malamuc din comuna desființată Hătcărău, precum și satele comunei desființate Ciumați. Acea comună a fost reînființată în 2004, sub numele de Olari, satele separându-se din nou de comuna Gherghița.

În comuna Gherghița se află două situri arheologice și trei monumente istorice de arhitectură de interes național. Siturile sunt cel de „la Târg” în vatra satului Gherghița, cu urme de așezări din neolitic și din secolele al IX-lea–al X-lea; și cel de „la Cercelata” cu așezări din eneolitic cultura Gumelnița, Epoca Bronzului și secolele al IX-lea–al X-lea, ambele în satul Gherghița. Monumentele de arhitectură sunt biserica „Sfântul Dumitru” – de Piatră 1705, refăcută în 1802 și 1888; biserica „Sfântul Procopie” – Domnească 1641, refăcută în 1895 ambele din satul Gherghița; și biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” 1790, strămutată din Transilvania, aflată în cimitirul din satul Ungureni. În rest, alte trei obiective din comună sunt incluse în lista monumentelor istorice din județul Prahova ca monumente de interes local. Două dintre ele sunt situri arheologice, ambele aflate la Independența – unul aflat la „Malul Roșu”, cuprinzând așezări din secolele al X-lea–al XI-lea și din secolul al XIV-lea; și situl de „pe Maidan” cu două așezări similare, plus una din perioada Halstatt. Cel de al treilea, clasificat ca monument memorial sau funerar, este crucea de pomenire din piatră 1630, 1675 din curtea lui Ion Giuroiu din satul Gherghița.

Biserica „Sfântul Procopie” – Domnească din Gherghița este un monument istoric aflat pe teritoriul satului Gherghița, comuna Gherghița. În Repertoriul Arheologic Național, monumentul apare cu codul 133438 (Cod LMI: PH-II-m-A-16503). Astăzi, deși are o importanță istorică deosebită, biserica este nereparată de multa vreme și se află, din păcate, într-o degradare continuă, în constrast absolut cu „surata” ei din cartierul Ploieștean Mihai Bravu, cea mai veche Biserică din Ploiești, citorită la 1639 de Matei Basarab. Zidurile lăcașului din Gherghița sunt tot mai fisurate și decojite, acoperișul de tablă ordinară este ruginit, pictura interioară e, parcă, pe calea pieirii, iar curtea bisericii a devenit islaz. Poate face Sfântul Procopie o minune și are loc o restaurare a acestei biserici – monument istoric din Gherghița și de asemenea, o repunere în valoare atât turistică, cât și spirituală Doamne ajută!

Lasă un răspuns