Director al Arhivelor Statului Valahiei, între 24 iulie 1843 și 14 iulie 1848, în urma actului oficial semnat de către domnitorul Gheorghe Dimitrie Bibescu, Ion Heliade Rădulescu (6 ianuarie 1802 – 27 aprilie 1872) va rămâne în istoria țării noastre drept fondatorul mai multor construcții identitare esențiale pentru România modernă, dacă ne gândim la „Societatea Literară” (1827) – bazele acesteia fiind puse dimpreună cu Dinicu Golescu, comandant al armatelor rusești și autor, în 1826, al primei lucrări românești despre călătorii din secolul al XIX-lea, cu influențe iluministe, intitulată „Însemnare a călătoriei mele” -, la „Gramatica Românească”, apărută la Sibiu, în 1828, la primul ziar românesc din Principate – editat, împreună cu Constantin Moroiu, la data de 8 aprilie 1829, având denumirea de „Curierul românesc” și subtitlul “Gazetă politică, administrativă, culturală și literară”, dar gândit, inițial, drept „Curierul Bucureștilor”, ziar ce va apărea în perioadele 8 aprilie 1829-19 aprilie 1848, respectiv, 29 noiembrie-13 decembrie 1859 -, la „Monitorul oficial” (1832), la „Societatea Filarmonică” (1833) – pe care a înființat-o alături de Ion Câmpineanu și Costache Aristia -, la „Școala de muzică, declamație și literatură” (1834), la „Gazeta Teatrului Național” (1835) ori la „Societatea Academică Română”. Ca suplimente pentru „Curierul românesc”, Heliade-Rădulescu a editat, în ordine cronologică, „Adaosul literar la Curierul românesc” și „Gazeta Teatrului Național” (1835-1836), în cea de a doua fiind tipărite primele cronici dramatice din spațiul cultural românesc, apoi, vorbim despre gazeta literară și industrială „Muzeu național” (1836-1837), unde apărea, pentru prima dată în presa națională, o rubrică meteo în subsolul ultimei pagini, precum și, un an mai târziu, în 1837, ziarul literar „Curierul de ambe sexe” (1837-1846), considerat a fi fost „cea mai bună publicație românească de cultură până la apariția „Daciei literare” a lui Mihail Kogălniceanu” (Al. Hanță), în 1840.
În tot acest vârtej existențial transformator pentru societatea românească de secol XIX, rolul de arhivist al lui Ion Heliade-Rădulescu este foarte puțin spre deloc cunoscut, azi. Spirit riguros și novator, el s-a implicat deosebit de activ, în toți cei cinci ani cât a îndeplinit funcția de Arhivar al Statului, luptând pe mai multe paliere întru eficientizarea și modernizarea sferei arhivistice. De exemplu, spre a asigura spații corespunzătoare depozitării dosarelor venite de la instituțiile Statului, la data de 4 octombrie 1846, Eliade denunța condițiile improprii depunerii feluritelor materiale de arhivă „pentru că, pă de o parte scriitorul canțelarii din locul și lucrul său nu să poate strămuta (mai ales până la așa depărtare), pă de altă parte iarăși trebuie să meargă un om cu știință pentru căutarea și găsirea cerutei dele, nefiind lucru de simplu dorobanț”, specificând, cu îngrijorare, la 8 ianuarie 1847, într-un raport către Departamentul Trebilor din Lăuntru faptul că „loc pentru încăpere de dele nu mai este”. Cărturarul și Arhivarul Statului Ion Heliade-Rădulescu era preocupat, deopotrivă, de securitatea camerelor de arhivă, precum și de modul de aranjare în spațiul alocat a suporturilor pe care trebuiau să fie ordonate documentele primite, câteva zile mai târziu, în raportul din 12 octombrie 1846:, menționând, din acest unghi de vedere, faptul că în odăile pentru depozitare e necesar să se realizeze „polițele cuvenite după arătarea Arhivei, asemenea cu cele făcute până acum pentru acest fel de trebuință, precum și fiarăle trebuincioase pe la ferestre”.
O atenție deosebită o acorda Heliade modalității de preluare a unităților arhivistice de la diversele instituții ale Principatului. Un exemplu elocvent, în acest sens, îl constituie acțiunea, din 30 iulie 1843, de primire, la scurt timp după numirea sa în funcția de Arhivar al Statului de către Domnitorul Gheorghe Dimitrie Bibescu, a întregului material de arhivă creat, cu un an înainte, de Secția a 2-a din cadrul Departamentului Trebilor din Lăuntru, după care au urmat și alte documente predate de Ocârmuirea județului Ilfov („305 dele săvârșite până la sfârșitul leatului 1840”) și de cea a județului Prahova (create în 1841). Sub atenta sa diriguire, în depozitele Arhivelor Statului se aflau, la 4 noiembrie 1843, 100 426 de registre și dosare, cu o largă reprezentativitate a cauzelor vremii, și anume: „331 dele diplomaticești, 22 788 dele administrative, 69 535 dele judecătorești, 7772 primite de la Divanul Săvârșitor, fostul Isprăvnicat dă străini Craiovi, Comitetul Colevschi și altele”, iar, la 16 ianuarie 1848, numărul total al unităților arhivistice aproape că se dublase, ridicându-se la 181.790 de registre și dosare, multe dintre ele aflându-se depozitate la Mănăstirea Cotroceni, în condiții total necorespunzătoare, precum: „Dele de lucrări vechi din naintea Regulamentului și până la a lui înființare – 8 117. Condici și dele ale catagrafii periodului I și II, table de statistică în pacheturi – 105. Condici de acturi civile, condici de poștie, condici de simbria învățătorilor de sate, ecsemblare de datoriile proprietaricești și patente – 7 986.”
Drept regulament privind mai buna organizare a Arhivelor Statului, în aceeași zi de 4 noiembrie a anului 1843, a fost finalizat „Jurnalul Sfatului Administrativ cu privire la măsurile luate pentru împuținarea numărului hârtiilor și împărțirea dosarelor în trebuincioase și netrebuincioase”, care prevedea, la un moment dat, ca fiecare șef de departament să alcătuiască „două opise arătătoare de numărul delilor celor dă trebuință, precum și dă delile din categoria celor netrebuincioase, atât din a sa canțelarie cât și a dregătoriilor supuse cârmuirii sale”, documentele incluse în primul opis fiind predate la Arhiva Statului, iar celelalte „sub pecetie la vreo mănăstire ce s-ar găsi de cuviință, pă curs dă ani 30, socotit din epoha în care să va fi formăluit dela” („Arhivele Statului, 125 de ani de activitate”), rolul selecționării documentelor și al simplificării corespondenței interinstituționale fiind unul deosebit de important în economia activității de arhivare în sine.
Nerespectarea condițiilor de predare prevăzute la articolul 5 din „Jurnalul Sfatului Administrativ” l-a determinat pe Heliade Rădulescu să refuze preluarea de dosare din partea Departamentului Trebilor din Lăuntru, fapt care dovedește seriozitatea și rigurozitatea pe care le dovedea în raport cu desfășurarea procesului de lucru în acest domeniu generator de volume apreciabile de documente. Astfel, într-o adresă formulată în 16 noiembrie 1843 către Judecătoria comercială a județului Ilfov, erau înșirate toate erorile descoperite la întocmirea dosarelor depuse de această instutuție la Arhivele Statului, solicitându-se, în consecință, funcționari care să lucreze spre „desăvârșita îndreptare” a situației. Iată câteva greșeli depistate, în cazul de față: „1-iu. Greșeli la trecerea delelor în opise la an, lună și zi, adică dele pă cutare an, lună și zi să găsesc trecute în opise pe alt an, altă lună și altă zi. (…); 3-lea. Numerarile foilor greșite. (…); 7-lea. Neșnuruite și fără pecete; 8-lea. Pecețile rupte.”
Ca și în ziua de azi, principiile și regulile de arhivare erau similare. Și atunci, ca și acum, se creau mai multe volume pentru delele care depășeau un anumit număr de file, iar, pentru realizarea operațiunii de selecționare a materialelor de arhivă, se constituia, la fel ca în prezent, o comisie formată din conducătorul instituției respective și câte un șef de secție de la fiecare departament în parte, care avea o menire precisă: trebuia „să osibească atât delile dă trebuință spre a rămânea depuse înlăuntru în Arhivă, precum și cele netrebuincioase, spre a să trimite și acelea tot la mănăstrirea prezisă, ca cu chipul acesta, puindu-le la un loc osebit cele netrebuincioase, să rămâie în Arhiva Statului numai cele delicate și care ar trebui neapărat să fie păstrate pentru totdeauna” („Arhivele Statului, 125 de ani de activitate”). Astfel că, la data de 31 decembrie 1843, componența comisiei de selecționare era următoarea: Ion Heliade Rădulescu, serdarul Nicolae Teodorescu (Departamentul Trebilor din Lăuntru), serdarul Fălcoianu (Logofeția Dreptății), D. Cătuneanu (Dejurstva Oștirilor), serdarul Măinescu (Vistieria), Petre Crețeanu (Logofeția Bisericească) și serdarul Nicolae Bobescu (Comitetul Carantinelor), numai că activitatea acesteia era una deosebit de lentă, colaborarea dintre membrii ei fiind una deloc concordantă. Cu alte cuvinte, până la data de 16 ianuarie 1848, cu doar patru luni înainte de încetarea activității, la 8 mai 1848, a lui Eliade în fruntea Arhivei Statului, comisia anterior menționată verificase, din totalul existent, un număr de doar 33 198 de dosare, din care abia un sfert fuseseră considerate drept importante, iar restul lipsite de orice valoare. Desigur, criteriile de selecționare erau extrem de subiective, pe această latură, Heliade Rădulescu specificând el însuși, în octombrie 1846, cum că „și dintr-asemenea dele alese de pomenita comisie drept netrebuincioase, au fost și sunt cerute în mai multe rânduri” de către diverșii solicitanți ai Statului sau particulari.
Împrumuturile de registre și dosare reprezentau o activitate principală a angajaților Arhivei Statului – practic, lucrările instituției, așa cum scria Eliade în raportul din 18 ianuarie 1844, erau „numeroase și punctuale” -, timpul de înapoiere a acestora, precum și starea de deteriorare pe care materialele de arhivă îl aveau la restituirea lor fiind probleme care îl preocupau pe Eliade și față de care lua o atitudine fermă, în mod oficial. Astfel, la 6 iulie 1846, el nota următoarea rezoluție pe adresa către Departamentul Dreptății (rezoluții scrise, în alfabet latin, începând cu anul 1847), prin intermediul căruia era restituit un dosar împrumutat de o instanță judecătorească: „Aflându-se della lipsă cu doă foi și cu pecetia stricată, să se facă rapport către ci(nstita) M(are) Logofeție, pe lângă care să se alăture și della spre a se înapoia la tribunal, spre a se îndeplini.” Dar unul dintre rolurile novatoare pe care Ion Heliade Rădulescu le-a atribuit documentelor de arhivă a fost folosirea acestora în scop științific, istoricul Nicolae Bălcescu realizând o intensă activitate de cercetare, la începutul anului 1844, și descoperind, printre alte materiale interesante, „Actul dezrobirii țiganilor” din 1746, publicat în volumul al II-lea al „Magazinului istoric pentru Dacia”. Amintim, de asemenea, faptul că același Bălcescu îi scria lui Ion Ghica despre faptul că domnitorul Gheorghe Dimitrie Bibescu ar dori să-i ofere un post la Arhiva Statului spre a efectua o serie de cercetări istorice (N. Bălcescu, Opere, vol. IV, Corespondență).
Contribuția complexă a lui Ion Heliade Rădulescu la ridicarea culturii române în secolul al XIX-lea, „la reforma alfabetului și la formularea regulilor generale ale gramaticii” (Al. Hanță), a fost pe deplin subliniată de către Costache Negruzzi – autor, printre altele, al primei sistematizări a folclorului național („Cântece populare a Moldaviei”) publicată în 1840, în „Dacia literară”, de asemenea, al strălucitului poem istoric „Aprodul Purice” și al nuvelei „Alexandru Lăpușneanul” -, astfel: „Literatura românească atâte veacuri înghețată de gerul barbarismuluiși a căria abia o umbră mai rămăsese, desfigurată și aceea, ciontită, a început a-și lua ființa sa. Domnia ta ai deschis drumul regenerației sale prin Gramatica dumitale. Acum multe frumoase alcătuiri și traduceri s-au tipărit în București. Un Teatru Național s-a urzit și multe alte îmbunătătțiri s-au făcut, care-ți fac multă cinste, Domnule. (…) Ai învins; ai desbinat biata limbă de împestrituri, ai spălat-o de rugină, i-ai dat o haină potrivită cu a mumei și a surorilor ei și ai făcut-o vrednică a figura și ea pântre celelalte.” Și tot creatorul primelor nuvele romantice din literatura română, „Zoe” și „O alergare de cai”, fiul Trifeștilor Vechi ai Iașilor, Costache Negruzzi, menționa în Scrisoarea XXXII: „Din norocire un om veni; un om care-și știa în perfecție limba sa; un om ce era totodată poet, jurnalist, literator. El se numea Eliad.” (sfârşit)
Lasă un răspuns