A creiona portretul de arhivist al unei personalități polivalente de anvergura primului președinte al Academiei Române, în 1867, savantul Ion Heliade Rădulescu, înseamnă a realiza o binevenită suprapunere istorică între perioada domniei lui Gheorghe Dimitrie Bibescu (de la a cărui urcare pe tronul Țării Românești se vor împlini exact 180 de ani, în decembrie 2022) și parcursul biografic, din această perioadă, al marelui cărturar român. Coordonatele în care vom așeza acest moment deosebit de relevant din destinul personal al lui Heliade și, deopotrivă, al istoriei Arhivelor Naționale, sunt cele ale cadrului epocii primului reformator luminat al Armatei Române, o perioadă de cinci ani plină de transformări benefice, progresiste, pe mare parte dintre planurile vieții social-economice a Munteniei. De altfel, numirea savantului la conducerea Arhivelor s-a datorat aceluiași domnitor Bibescu, prin intermediul Decretului semnat de acesta, la data de 24 iulie 1843 („Binevoind Domnia Mea, orânduim în postul de arhivar al Statului, în locul clucerului Costache Bobescu, care este chemat la altă slujbă, pe d-lui paharnicu Ioan Eliad, al căruia post ce a ocupat până acum subt numire de colaborator al Eforii Școalelor se desființează.”), și publicat, două zile mai târziu, în numărul 67, din 26 iulie 1843, al publicației Țării Românești – „Buletin. Gazetă oficială” -, actualul “Monitor Oficial”, la pagina 265, predecesorii săi fiind, în ordine cronologică, de la înființarea instituției (la 1 mai 1831), biv vel căminarul Iordache Rasti (1831-1837) – primul arhivar al Principatului – și Costache Bobescu (1837-1843).
Director al „Buletinului oficial la postelnicie” (Monitorul Oficial), din decembrie 1832, tipograf, traducător, proprietar al „Câmpului lui Eliad” de la Obor, fondator al presei românești moderne, prim președinte al Academiei Române, Ion Heliade-Rădulescu a fost, după cum a scris Mihai Eminescu în ziarul „Timpul”, datat 21 noiembrie 1881, „cel dintâi scriitor modern al românilor și părintele acelei limbi literare pe care o întrebuințăm astăzi”, dar și „a doua mare personalitate a literaturii române” după Dimitrie Cantemir, conform criticului și istoricului literar George Călinescu. Anul acesta, numărăm 220 de ani de la nașterea acestui mare cărturar de secol XIX, precum și un secol și jumătate de la trecerea sa la cele veșnice, un spirit vizionar și enciclopedic care argumenta, în primul număr de ziar românesc de pe teritoriul Principatului Munteniei, faptul că “Folosul Gazetei este de obște și deopotrivă pentru toată treapta de oameni (…)”.
Nepot al colonelului Al. Danielopol, de origine greacă, din armata țaristă, și fiu al funcționarului militar Ilie Rădulescu, colonel în armia rusească (în vremea războiului ruso-turc) și participant la mișcarea lui Tudor Vladimirescu, în 1821, Ion Heliade Rădulescu, autor, printre alte opere alese, al baladei „Zburătorul”, publicată în „Curierul românesc”, în anul 1844, precum și al „Echilibrului între antiteze”, a primit o educație aleasă, pe de o parte, prin contribuția profesorilor greci, iar, pe de alta, sub înrâurirea dascălilor români, călugărul cărturar Naum Râmniceanu având un cuvânt important de spus în formarea tânărului Niță. Începând cu anul 1818, Eliade se înscrie la „școala academicească” de la Sf. Sava (prima școală cu predare în limba română), înființată de inginerul și teologul Gheorghe Lazăr, alături „de toată cinstea vrednică tinerime”, un for pedagogic de anvergură sub raport educațional-patriotic, unde îl va seconda, începând cu 1820, în activitatea sa didactică, pe marele învățat al Transilvaniei, preluând, doi ani mai târziu, până în 1827, frâiele conducerii acestei instituții, după retragerea în satul natal, Avrigul Sibiului, pe motive medicale, a întemeietorului învățământului din Țara Românească în „limba maicii sale” și colaborator al Revoluției de la 1821.
Școala de la Sfântul Sava a pregătit o seamă de reprezentanți iluștri ai pașoptismului, în condiții destul de grele sub raportul modului de desfășurare a activității didactice, situație descrisă de către Eliade într-o misivă adresată lui C. Negruzzi și publicată, mai târziu, în anul 1836, în „Muzeul Național”: “Am început lecțiile mele de gramatică până am sfârșit cu dânșii un mic curs de matematică și geografie împreună în limba națională în vreme de șase ani. (…); fiecare școlar aducea câte un lemn de pe unde găsea, care abia era în stare să încălzească preajma unei sobe sparte (…). Tremurând, cu mâna înghețată pe compas și cretă, ne făceam lecția și Dumnezeu a binecuvântat ostenelile noastre, care erau niște minuni ale dragostei și ale hotărârii. Școlarii aceia s-au împrăștiat profesori prin județe; (…); limba ce s-a legiuit în acele dărâmături s-a îmbrățișat de toată tinerimea și felul scrierii și ortografia s-a introdus în toate cancelariile. Rod al aceleiași strădanii este și teatrul național.” De fapt, schimbul acesta epistolar dintre Heliade Rădulescu, Gh. Asachi și C. Negruzzi a fost unul deosebit de benefic pentru istoria acelor timpuri de mari prefaceri cultural-instituționale, întrucât se realiza, astfel, un racord necesar în privința tuturor acțiunilor întreprinse în Principate, un preambul, am putea spune, la apariția, din 1840, a „Daciei literare”.
Ion Heliade Rădulescu, în Muntenia, și Gheorghe Asachi (fondator al gazetei literar-politice „Albina Românească” – unde au colaborat, printre alții, Mihail Kogălniceanu, C. Aristia, D. Gusti ș.a. – și al primei clase de inginerie hotarnică în limba română pe lângă școala grecească din Iași), în Moldova, au fost, practic, exponenții „acestui proces de regenerare națională, socială și spirituală a poporului nostru” (Al. Hanță), înființarea din 1827 a Societății literare înglobând, în statutul său, o serie de idei cuprinse în volumul anterior menționat aici al lui Dinicu Golescu – „Însemnare a călătoriei mele”, din 1824, 1825, 1826, simbolismul călătoriei având un rol determinant în literatura pașoptistă. Trebuie specificată, de asemenea, forța de coagulare publicistică a unor personalități literare ale timpului, precum Iancu Văcărescu, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Cârlova, Cezar Boliac ș.a. în jurul „Curierului românesc”, ziar în paginile căruia acești autori își tipăreau creațiile proprii, literatura națională având, astfel, un larg culoar de reprezentare, alături de știri, articole, dezbateri pe diverse probleme literare, teatrale, pedagogice etc. din publicațiile românești existente, la vremea respectivă, în Transilvania și Moldova. Să nu uităm faptul că Eliade s-a situat printre primii poeți români care au abordat „problematica istorică, națională, în creația literară, recurgând la datele creației populare, pe care le introduce în substanța propriei opere (“Zburătorul”), și lărgind dimensiunile tematice și expresive ale poemului epic, cu infiltrații istorice și atracții ale fantasticului” (Al. Hanță).
Ghidat după principiul iluminist cum că „un popor nu poate progresa decât prin cultură” (Constantin Măciucă), Ion Heliade Rădulescu a plecat, întotdeauna, de la premiza că „Nația ce posede mai multe și mai bune asemenea cărți, ce înalță sufletul, ce pot deslega problemele cele mai dificile ale umanității, ce preîntâmpină nevoile societății, ce pot elibera pe om de sclavia ignoranței, de sclavia sărăciei materiale și spirituale, acea nație este cea mai civilizată și posede civilizația cea mai durabilă”. Aceasta este cheia în care trebuie înțeleasă și descifrată întreaga trudă a savantului nostru atât pe plan cultural, jurnalistic, didactic, teatral, cât și, evident, arhivistic, dar și aceea a Tratatului de la Adrianopole, din 1829, ce presupunea progresul societății pe alte baze, din unghiuri de vedere complet diferite și novatoare. Exilatul postpașoptist de mai târziu pe drumurile suferinței, autor al lucrărilor „Souvenirs et impressions d’un proscrit” (1850) ori “Mémoires sur l’histoire de le régénération roumaine ou sur les événements de 1848 accomplis en Valachie” (Paris, 1851), și-a câștigat, astfel, dreptul la nemurire, ba chiar nemurirea însăși, el fiind nu doar „un reflex al epocii, ale cărei tendințe le sintetizează cuprinzător”, după cum menționa același C. Măciucă, ci și un spirit enciclopedic de rangul lui Dimitrie Cantemir ori Bogdan Petriceicu Hasdeu, personalități ivite pe pământul românesc nu altcândva, ci doar în momentele majore prin care trece o nație, momente privite din perspectiva unor ample metamorfozări de ordin social și cultural. Mihai Zamfir afirma că “Inițiativele lui Heliade marchează faza entuziastă și oarecum „naivă” a romantismului pașoptist”, când, scrie același ilustru filolog, „distincția dintre opera originală și prelucrarea unui model străin era aproape ignorată”.
De fapt, pașoptismul a însemnat perioada nașterii instituțiilor naționale, dar și aceea a apariției personalităților enciclopedice, deschizătoare de drumuri, în domeniile învățământu lui, presei, teatrului, a diverselor societăți cultural-literare, anul 1830 devenind acea dată fundamentală, acel marcaj temporal definitiv și definitoriu, care „delimitează pașoptismul românesc de Iluminism” și, deopotrivă, anul în care Ion Heliade Rădulescu și-a publicat volumul „Meditații după Lamartine”, traducere care „capătă aproape valoare de simbol” (M. Zamfir). Ion Pillat afirma că pașoptismul autohton “reprezintă Revoluția fecundată de ideile romantismului occidental și, în același timp, înviată de mitul propriului său sânge, poezia”. Așadar, fie că vorbim despre un Dinicu Golescu, un George Barițiu, un Eliade Rădulescu ori un Gheorghe Asachi, toți aceștia constituie „exponenți ai Iluminismului românesc, aflat în interferență cu pașoptismul” (L. Marinescu), mișcarea românească de la 1848 nedefinindu-se ca un „moment estetic, ci unul literar, care se leagă de modernizarea societății și a instituțiilor” Principatelor, după aceeași Luiza Marinescu, repoziționarea sferelor politice și efectele directe ale Păcii de la Adrianopole pentru Moldova și Muntenia (înlăturarea domniilor fanariote, autonomie administrativă, libertatea comerțului) trasând coordonatele noului mers al istoriei secolului al XIX-lea. Vorbele lui Mihail Kogălniceanu sunt grăitoare în acest sens: „politica… a ajuns a fi astăzi sufletul lumi moderne; la dânsa țintesc și largile tendințe ale literaturii ce formulează și împrăștie ideile, și propășirea industriei, care asociază, organizează, produce și răspândește.” Cu alte cuvinte, epoca Heliade-Asachi a constituit un pol fundamental în dezvoltarea complexă a întregului spațiu cultural românesc, fiind premergătoare unui alt culoar deosebit de semnificativ, sub toate raporturile, pentru veacul despre care vorbim, anume, perioada Kogălniceanu-Barițiu-Alecsandri. (va urma)
Lasă un răspuns