Cele două „guvernanțe” spoliatoare ale țării…

Umblă vorba în piață că onor neonorabilele noastre bănci s-ar fi înțeles între ele (cartel!) să renunțe la mai bine de un sfert dintre bancomate… Iar aceasta ar fi, spun voci ale spațiului public, ale sferei „câinilor de pază” ai unei societăți tot mai îngrădite, o dovadă a faptului că ni se pregătește înlănțuirea și înrobirea digitală… Prin restrângerea ori chiar eliminarea banilor fizici și obligarea noastră de a primi banii (de salarii, de pensii ori felurite alte venituri) dar și de a face plăți (facturi ori achiziții) doar prin instrumente electronice… Și ar putea exista un sâmbure de adevăr în acest avertisment… Ba, am putea avea chiar și primii lăstari de aplicare… Doar că nu privim în direcția corectă… Pentru că, înainte de a avea ca scop final crearea unei plase de înrobire în digital, pe care nu băncile o pot realiza, oricât s-ar înțelege între ele pe anumite mecanisme, și oricât de mare și cuprinzător le-ar fi presupusul „cartel”, ci banca națională împreună cu guvernanții, trebuie să privim spre un interes mult mai apropiat ca orizont de timp… Pentru că dacă suprapunem această informație „pe surse” cu una reală, concretă, pierdută însă în hățișul unor date neesențiale ori caduce, aceea că în Parlamentul României a fost depusă o inițiativă legislativă, atenție!, pentru crearea și gestionarea obligatorie de către bănci a câte unui cont bancar gratuit, și cardul asociat, pentru fiecare cetățean, totul cu o operare fără nici un cost din partea clienților, fără nici un drept al băncilor de a aplica vreun comision, avem o cu totul altă perspectivă… Iar „păpușarul” unor asemenea ițe este tot mai evident în sfera de guvernanță bancar-guvernamentală. Acolo unde știim că ființează, într-o complicitate tacită, interesele și jocurile unor clici politicianiste ori poate de altă factură (serviciile știu!)…

Și mai umblă prin sistemul bancar privat, dar nu pe vorbe, ci în „carne și oase”, un control mult prea evident ca fiind de factură speculativă… Cel venit dinspre Consiliul concurenței… Care ar fi descoperit, abia acum!, înțelegeri între băncile private pentru creșterea artificială ale dobânzilor, „robor” (rata dobânzii la depozitele plasate) și „ircc” (indicele de referință pentru creditele consumatorilor)… Dar, oare, acesta să fie motivul încălecări sau, de fapt, este vorba de punerea în aplicare a unor directive ce provin din sferele de „guvernanță” amintite mai sus?… Pentru că toate aceste „coincidențe” duc clar spre o acțiune de timorare a pieței bancare…

Da, am putea crede că este o acțiune justificată și, mai ales, onorabilă… Una prin care băncile private să fie convinse să renunțe la propriile bancomate pentru a restrânge masa monetară aflată în circulație. Pentru a mai micșora din cantitatea de bani fizici de pe piață… Și ar putea fi credibil în măsura în care restrângerea banilor aflați în circulație chiar poate reduce din presiunea inflaționistă… Dar este puțin probabil ca Banca Națională să încerce să rezolve o „cangrenă” (ce roade din veniturile reale ale românilor și din nivelul lor de trai), printr-un mecanism extrem de complex și care, oricum, nu ar avea un efect profund și de lungă durată.

De aceea, de interes pe termen mai scurt ar fi mai degrabă executarea unor polițe dinspre sfera celor două „guvernanțe” spre băncile private, care și-au redus gradul de docilitate… Pentru că nu este un secret că statul trăiește practic prin împrumuturile pe care le face periodic de la aceste instituții… O „periodicitate” devenită… constantă – iar asta de la sinistrul premier Cîțu, care împrumuta bani de la bănci, prin Ministerul de finanțe, pentru aparatul guvernamental și politicile publice, aproape zilnic! Iar băncilor le convenea pentru că, între portofoliile clienților, fie ei fizici, fie persoane juridice – firmele, și „portofoliul” statului, ultima variantă era cea mai dorită tocmai prin predictibilitatea existenței unui circuit de reîncasare a banilor.

Doar că lucrurile s-au „îngustat” masiv. Statul, deși vrea să se împrumute și mai mult de la băncile private, are, de fapt, o capacitate reală tot mai redusă de a restitui acești bani într-un timp rezonabil. Și impune și dobânzi tot mai puțin convenabile băncilor. Iar acestea, firesc, au început să fugă de „afacerile” cu statul, de aceste împrumuturi, care, în anii anteriori, le asigurau o parte majoră a veniturilor și profiturilor specifice.

O delimitare a băncilor care s-a văzut (iar asta da constantă!) în tot mai eșuatele tentative ale statului de a mai atrage bani de la bănci. Căci sunt tot mai puține instituții dispuse să împrumute statul. În timp ce nevoile sunt tot mai mari… Iar cum capacitatea acestuia de a colecta banii din zonele de unde ar trebui să se finanțeze, să-și asigure banii de funcționare, s-a dovedit mereu o piatră de încercare, cu un Anaf amenințător dar cu același ritm neconvingător de recuperare a banilor la bugetul de stat, statul are nevoie de banii băncilor.

Și atunci, este cu mult mai credibil că, înainte de „croșetarea” unor mijloace de înrobire digitală (fără a nega existența unor „semințe” deja bine sădite, ce vor genera acei „lăstari” în care vom începe a ne împletici în căutarea subzistenței de pe o zi pe alta), să vorbim, de fapt, despre o presiune venită dinspre cele două „guvernanțe”, bancară și cea executiv guvernamentală, de a convinge băncile să fie mai deschise față de nevoile statului. Iar pentru asta, statul le alungă clienții, mutând plățile în sfera digitală, avansează o lege prin care conturile bancare gratuite devin un portofel cu operare gratuită pentru fiecare român și, nu în ultimă instanță, folosește mecanismele de timorare, prin instituțiile de control. Chiar dacă, de exemplu, pe principalul reproș aruncat băncilor, în încălecarea lor de către Consiliul concurenței (creșterile „robor” și a altor dobânzi), controlul ar trebui să plece tocmai de la cea ce supraveghează prin lege (propria-i lege!) activitatea băncilor din România: Banca Națională a României

Ar trebui să rezolvăm, înainte de toate, aceste probleme, și abia apoi să ne facem griji pentru eventuala îngrădire digitală a cetățenilor, prin îndepărtarea lor de posibilitățile procurării de bani fizici, prin „convingerea” companiilor de a plăti salariile doar prin conturi, și nu în bani fizici, prin generalizarea plăților pensiilor și a altor venituri numai prin carduri, prin mutarea inclusiv a surselor de subzistență (precum bonurile sociale) în sfera digitală, adică, tot carduri, și limitarea numărului de bancomate de unde se pot retrage bani fizici.

Care ar fi soluția pentru a contracara această acțiune (a statului și a băncilor) de a ne restrânge dreptul de a folosi bani fizici? În nici un caz, nu instigarea la o acțiune colectivă de retragere în masă a banilor de la bănci, de către populație dar și de firme, și punerea lor „la saltea”. Pentru că și statul poate acționa represiv și, motivând prin problemele inflaționiste din piață, ne-ar putea trânti peste noapte o devalizare, printr-o reformă monetară, care ne-ar putea lăsa și fără nădragi pe noi…

Lasă un răspuns