„Palatul Ghica Tei” este un edificiu din București, sectorul 2, situat în Parcul Plumbuita, care mărginește latura sudică a lacului și care a fost ridicat de domnitorul Grigore Dimitrie Ghica (primul domn pământean după domniile fanariote) în anul 1822, după planurile arhitectului catalan-român Xavier Villacrosse, pe locul vechii case părintești a banului Dumitrache Ghica. Construcţia Palatului Ghika a început în anul 1822 şi s-a încheiat mai târziu, în 1833. Palatul Ghika a funcţionat ca reşedinţă de vară a domnitorului Grigore D. Ghica. Este o construcție realizată în stilul neoclasic al arhitecturii italiene, având și câteva elemente ale Renașterii franceze, în conformitate cu tendința de occidentalizare a Principatelor Române de la începutul secolului al XIX-lea. Palatul este construit pe două niveluri, parter și etaj. Intrarea de la parter este încadrată de lei sculptați. Cornișa de deasupra intrării este decorată cu un altorelief care reprezintă două tunuri și două drapele. Sub aceasta se află timpanele împodobite cu șase nimfe înaripate ce întind cununi de laur, inspirate din figurile frizei de la cazarma Pavlovsk din Petrograd. În interior se păstrează decorația originară a câtorva saloane ale căror plafoane care reprezintă scene mitologice, personaje alegorice și motive vegetale, pictate de italianul Giacometti. Pe o placă de marmură, amplasată mai târziu, figura un text despre construirea palatului. Legătura dintre parter și etaj se face prin două scări monumentale din lemn masiv, ce par că îmbrățișează intrarea principală. Peluza din spatele palatului constituie o intimă grădină interioară, fiind separată de palat printr-o terasă elegantă, și deschide vizual o priveliște mirifică spre lacul Tei, aflat în imediata vecinătate.
Cu limbă de moarte, domnitorul a lăsat „Legatul Măriei Sale întru pomenire Grigore Ghika Voevod pentru Moșia Colentina din anul 1833″, redactat în limba greacă, prin care impunea generațiilor următoare să conserve acest locaș pentru „plăcerea nevinovată și petrecerea plăcută a poporului”, fiind creat în acest scop, Așezământul Ghika Voevod, devenit ulterior „fundațiune”. În anul 1978, palatul a fost restaurat de Sorin Ilfoveanu, Elena Roșca și Dan Broscăuțeanu. Clădirea a servit ulterior ca prefectură a județului Ilfov sau ca sediu al Ministerului Sănătății. În 1833, i-a fost adăugată ca paraclis Biserica „Ghica Tei” sau „Teiul Doamnei Ghica”. În luna iulie a anului 2003, Palatul a fost preluat de către Ralleti Simone Helene, care a dovedit în instanță că este descendenta familiei primului domnitor român de după fanarioți. În clădire funcționează așezământul „Ghica Voievod”, fundație înființată de domnitorul Grigore Ghica în anul 1833. Fundația nu a fost niciodată desființată, iar administrarea clădirii și a terenului trebuie încredințată, conform testamentului, unui epitrop.
Palatul Ghica Tei Bucureşti apare în Lista Monumentelor cu Cod LMI: B-II-M-A-18582.01, iar Biserica „Teiul Doamnei Ghica”, Bucureşti are Cod LMI: B-II-M-A-18582.02. Ceea ce deosebește acest palat de altele construite în aceeași perioadă este marea suprafață de verdeață ce înconjoară clădirea, respectiv grădinile palatului, ce conferă un climat de liniște nobilă. Pe unul din cei doi puternici stâlpi de piatră de la intrare, deasupra cărora vulturi ciopliţi îşi întind aripile într-o simbolică mişcare de cucerire, se poate ceti această lapidară şi mândră inscripţie: „Zidit a fost din temelie acest Palat Domnesc de către Voivodul Grigore Ghyka, Domn al Ţării Româneşti, pe moşia sa domnească Colentina, în anul mântuirii 1822. Aci fu odinioară falnica sa locuinţă de vară, alături de care, spre dreaptă cuviinţă, a înălţat apoi întru slava şi pomenirea Domnului Dumnezeu, biserica familiei cu hramul Domnului şi a împodobit-o cu frumoase daruri prin înalta şi statornica sa voinţă. Această moşie din domnească avere a trecut prin hrisov cu Dietă, de drept şi de-a pururi asupra Principilor Ghiculeşti, urmaşii lui mai de aproape cari vor purta grija locaşului domnesc şi a bisericii sale. Iată istoria acestei case de proporţii nobile care, albă şi simplă, îşi desfăşoară în dosul grilajului, în fundul unei curţi dreptunghiulare, armonia liniilor sale liniştite.” (George Matei Cantacuzino, 1932)
„Dar aci, cu faţa îndreptată spre răsărit, privind spre ruinele Plumbuitei, suntem departe de măreţiile de cari vorbeam. Modesta terasă a cinstitului voievod, purtând încăpătoarea locuinţă de vară, nu este decât vestigiul unei bune gospodării şi unei demnităţi autentice. Fără alte preocupări decât de a răspunde rolului ei de casă a unui domnitor a cărui cârmuire se întindea asupra ţărişoarei româneşti, domnitor nici prea bogat, nici prea puternic, care trebuia să scape prin diplomaţie şi răbdare, câteodată cu preţul unei umilințe, de ingerinţele împărăţiilor împrejmuitoare, palatul exprimă foarte bine preocuparea unei societăţi conştiente şi a unei familii mândre de a juca rolul care trebuia jucat în hotarele fixate de către destin. Vreau să spun că arhitectura este bună atunci când e făcută pe măsura subiectului ei, când exprimă în întregime o tendinţă izvorâtă dintr-o mentalitate bine definită. Colentina reprezintă tendinţa şi dorinţa de occidentalizare a generaţiilor de la începutul veacului trecut, tendinţa de a orienta ţara spre căi cari nu mai duceau neapărat spre Ţarigrad.” (George Matei Cantacuzino)
Biserica „Teiul Doamnei Ghika” a fost zidită în anul 1833 de domnitorul muntean Grigore Dumitrie al IV-lea Ghika, membru al familiei Ghika, ce a dat Ţărilor Române nouă domnitori între anii 1659 şi 1854, fiind primul domn pământean după regimul fanariot în Ţara Românească (1822). De numele lui se leagă unele fapte memorabile, printre care pavarea cu piatră a unor străzi bucureştene. A domnit până în 1828 şi a murit în 1835, la doi ani după sfinţirea bisericii. A fost înmormântat lângă zidul bisericii, în partea de sud. Pe mormântul lui se află un monument susţinut de patru femei şi pe el stă scris: „Pietrile de pe uliţele cetăţii vecinate mărturisita-ţi, călător, ce fapte lăudate Ghika Grigorie a lucrat: Domn plin de înţelepciune, la-l lui mormânt eşti dator smerenia a-ţi depune”. Biserica, purtând numărul 33 din lista oficială a monumentelor de cultură de pe teritoriul ţării, este singurul monument de arhitectură din Bucureşti construit (de meşterul Weltz) în stilul neo-clasic italian, venit la noi prin intermediul Rusiei. În ţară mai există o singură biserică în acest stil la Leţcani, lângă Iaşi (biserica rotundă Sf. Spiridon, construită în 1793). Spre deosebire de aceea, aici există o simetrie perfectă faţă de ambele axe de compoziţie prin alipirea a patru nişe circulare, mai scunde: două către răsărit (pentru proscomidiar şi diaconicon) şi două către apus (pentru scările care duc la cafas). Axa principală de compoziţie este completată de un mic pridvor ce precede intrarea, compus dintr-un fronton rezemat pe patru perechi de coloane îngemănate, de stil doric-toscan. Cupola, unică în felul ei, este adaptată planului neobişnuit de elevaţie al bisericii. Coloanele şi icoanele de la cupolă şi cafas prezintă o bogată artă decorativă, cu multe ornamente. În spatele jilţului arhieresc din dreapta se păstrează, într-o vitrină înaltă, tuiurile calului domnesc, firmane de întărire în domnie a domnitorilor Ţărilor Române de către Poarta Otomană; un mare policandru de metal cu 24 de braţe şi opt candele mari argintate, reprezentând podoabe ale bisericii. Pictura în ulei, îmbinare bizantino-occidentală, a fost un exemplar rar de bună pictură bisericească, executată de pictorul italian Alberto Giacometti, care a pictat şi palatul alăturat, căruia biserica i-a servit iniţial de paraclis (a fost spălată în 1927). Nu se ştie la ce dată biserica a încetat a mai fi exclusiv a palatului şi a început să fie loc de închinăciune şi pentru poporul din jur; în orice caz, conform testamentului domnitorului, biserica şi personalul au fost întreţinute de o epitropie alcătuită din membri ai familiei Ghika şi înzestrată cu bunuri din împrejurimi. În 1910 personalul a trecut în întreţinerea Casei Bisericii, iar în 1959 biserica, cu tot patrimoniul ei, a trecut în posesia Parohiei „Teiul Doamnei Ghika”, Protoieria 2 Capitală, Arhiepiscopia Bucureştilor. La cutremurul din 1940 turla s-a şubrezit şi a fost necesară demolarea ei; a fost rezidită, însă fără o parte din caracterele ornamentale originale. La cutremurul din 1977 avariile au fost proporţional mai mici, în schimb reparaţiile mai cuprinzătoare. În jurul bisericii se află mormintele membrilor răposaţi ai acestei familii, aproape toate fiind monumente de artă, în marmură. În faţa bisericii, sub rondul de flori, se află temelia fostei biserici zidită de vistierul Barbu Văcărescu şi soţia sa Ruxandra Rosetti, pe la mijlocul secolului XVIII. Clopotniţa şi zidul înconjurător (de cărămidă, înalt de 2m.) sunt de asemenea monumente istorice. Biserica a fost restaurată în repetate rânduri datorită preoţilor Popa Gheorghe, Stancu Ioan şi Stamate Emanoil.
Grigore al IV-lea Ghica sau Grigore Dimitrie Ghica (n. 30 iunie 1755 – 29 aprilie 1834) a fost domnitor al Țării Românești în perioada 30 iunie 1822 – 29 aprilie 1828. Era nepot de frate al lui Grigore III Ghica. A fost cerut la tron de o parte dintre boieri și a fost primul domnitor pământean în Țara Românească după epoca fanariotă. A avut de luptat cu ambiția boierilor care voiau să conducă singuri țara. O mare parte dintre ei, refugiați după suprimarea revoluției lui Tudor Vladimirescu, nu s-au întors în țară decât după Convenția de la Akkerman (Cetatea Albă – 1826), și în tot acest timp au uneltit împotriva noilor domnitori. Odată cu izbucnirea războiului ruso-turc (1828 -1829), precedat de ocuparea Principatelor Române, Ghica a fugit la Brașov. În timpul domniei a luat și măsuri bune. A sechestrat o parte din averile călugărilor greci, ele rămânând sub controlul domnitorului și după ce aceștia le-au recâștigat. A redeschis școala de la Sfântul Sava. Tot sub el s-a înființat Societatea Filarmonică.
Lasă un răspuns