Să crești zece vaci cu lapte nu mai este o afacere astăzi, este un calvar. Crizele multiple, prin care trece țara, au lovit mai ales fermele de familie, care au 10-40 de vaci. De aceea, acești crescători mici fac coadă la abatoare cu animalele lor: vor să scape de galere. Lipsa oricărei strategii de sprijin guvernamental pentru ferma de familie face ca tocmai acest segment mai dinamic din zootehnia noastră să fie acum și cel mai afectat. L-am cunoscut la Pojorâta pe Ion Țăran, un crescător de vaci de la Obcina Ursului, un cătun din comuna Fundu Moldovei, județul Suceava. Mica lui fermă a împlinit 30 de ani. „Bunicul dinspre tată era Filip Țăran. Tata era Costan (Constantin) Țăran. Io îs Ion Țăran. M-am născut în 1945, pe 28 ianuarie, la Obcina Ursului. Uncheșu meu tot Ion Țăran era, iar pe mătușa o chema Ioana. O să mai veniți pe la noi când veți vedea cum îi”, mi-a spus bădia Ion Țăran. A făcut armata la Brașov și la Sighișoara, apoi s-a însurat și a făcut trei ficiori: Gelu, Ioan Tiberiu și Costel Țăran. A lucrat la mină și pe șantier ca dulgher. În 1991, a început să crească vaci. Uncheșu Ion Țăran și mătușa Ioana nu aveau copii, așa că l-au înfiat pe nepotul Ion. „El o vrut să rămână în urma lui tăt un Țăran, să nu vie un străin care strică și nu lasă nimic în urmă. Veneau domnii de la București la dânsu. Moșu a lăsat aici un fag bătrân și domnii încercau să-l cuprindă câte patru cu brațele și nu puteau. Mi-a lăsat cu limbă de moarte să nu-l tai. Cum să-l tai? Nici Costel nu vrea să-l tăiem. Stau aici sus până la jumătatea lui decembrie și apoi cobor în sat, iar în martie plec iar la deal. Am tot ce trebuie aici. Îngrijesc șase vaci, le mulg la bidon. Am două bidoane și le duc pline cu lapte doi kilometri cu un cărucior că mașina nu poate ajunge la mine. Dau laptele la fabrica Rarău. Îmi plătește 1,20 lei pe litru. (În același timp, procesatorii cumpără lapte de la ferme cu vaci ținute pe betoane cu trei lei litrul.). Eu n-am fermă mare. Vacile mele stau toată vara pe pășune și nu le dau nimic altceva. Au lapte ecologic, după cum se zice acum. Dacă mănâncă numai iarbă, nici vacile mele nu-mi dau lapte mai mult: cinci litri pe zi în medie. Iarna, când le aduc în sat, le dau numai fân și otavă, adică a doua cositură. Lucernă am puțină pentru ele. Le mai dau câte puțin porumb de siloz. Anul trecut, am cumpărat o tonă de porumb siloz cu 300 de lei, dar acum s-a scumpit rău.”
Pe când era copil, nu existau veterinari pe-aici. Pentru diaree, le dădea vacilor boabe de jneap, crude. Medicul veterinar face însămânțare artificială și la vacile lui. Vițeii stau cu vacile șase-șapte săptămâni și stăpânul nu mai mulge nimic. Vinde tăurașii cu 2.000 de lei și crede că este un preț bun. „Cât mai pot eu, mai fac. Când nu voi mai putea… Eu cosesc toată vara. Am coasă. Vaca scoate sărăcia din casă. Dacă n-ai vacă, ce faci? Când eram copil, aveam vaci roșii cu totul pe-aici, vaci negre. Urși nu am mai văzut pe Obcina Ursului. Cartofi s-au făcut faini, nu am avut secetă. Socrul cu trei nurori n-are a se plânge. Tăti îs fete bune și lucrează la fabrica de lactate Rarăul.”
S-a dat pădurea, dar Costel nu vrea să taie copacii care stau în picioare. „Avem brad și mesteacăn. Noi ne-am făcut gospodăriile cu lemn și cu animale. Altceva nu avem. România e țară bogată și guvernele au distrus tăt, tăt au vândut și ne pleacă tinerii. Ce să le dai de lucru aici?”
Lucra la mină când l-au împușcat pe Ceaușescu. „Trei ani am lucrat. Eram dulgher. Când a fost cutremurul, m-au trimis la Zimnicea. M-am angajat la mină ca să nu mă ia din nou. Gelu lucră la căminul de bătrâni la centrală, femeia lui e bucătăreasă. „Noi suntem oamenii pământului, de aceea ne cheamă Țăran, spune Tiberiu Ioan Țăran. Ce nume poate fi mai frumos? Aici cumpără străinii pământul. Pășunea mare a ajuns a primăriei. Demult, românii stăteau pe dealuri, ca indienii, la fel și la Obcina Ursului din comuna Fundu Moldovei. Aici a fost o colonie germană la minerit. Au venit mulți evrei la Fundu Moldovei. O comună foarte mare, cu trei școli și cu trei cămine culturale, bine administrate de un primar gospodar. Case frumoase și curate s-au restaurat după revendicarea pădurilor de pe obcine. Aici era mină de fier și de mangan, închisă după 1990”.
Toate așezările se înșiruie de-o parte și de alta a râului Moldova. Trecem prin satul Colacu, după numele unui oier venit aici demult de peste munți. Urmează satul Botuș. Aici e casa lui Ion Țăran din vale. „Erau copii mulți și tăți au plecat afară cu părinții lor, iar școlile au cam rămas goale, povestește Tiberiu. Tăți stăm aici, pe strada Preluca. Acolo, de la vale, este casa lui Costel. Tata cu mama, eu cu soția stăm toți aici. Suntem patru familii în aceeași curte că tata mai are un frate. Și nu ne-am certat niciodată. Noi am hotărât să nu ne certăm. Dacă s-a spart liniștea, am mai răbdat… Avem patru mașini și trebuie să lăsăm loc pentru fiecare.”
Bădia Ion își ia merindele de la mama Georgeta și plecăm pe munte. Cine are casă în sat are și pe obcină. „E foarte greu să ai gospodărie în două locuri. Când termini la deal, trebuie să fugi la vale și invers.” Femeile fac foc în sobă din septembrie până în mai. Trecem prin Botușel, pe malul pârâului Botușel, și mai avem nouă kilometri până la Obcina Ursului. Păstrăvul a dispărut din cauza rumegușului gaterelor, dar Romsilva aduce puiet pe apa Moldovei. Fondurile europene se accesează foarte greu din cauza birocrației. „Nu te bagă nimeni în seamă dacă nu ai pe nimeni și consultantul nu-ți garantează că vei prinde banii. La primărie tăț îs neamuri și ei au prioritate la orice ofertă care apare”.
Ion Țăran a avut și 12 vaci după ce a fost înfiat de moșu Ion. Acum, pentru Costel e foarte greu. Toată ziua lucrează la Asociația Crescătorilor de Bovine pentru Carne din România, unde este director executiv și pe la 5 vine pe Obcină și cosește cu lanterna în frunte până la 12 noaptea. „Noi toți avem serviciu, plecăm dimineața toți, spune Tiberiu. Mama rămâne cu fata lui Costel și tata e la deal. Dacă ne ocupăm numai de animale, nu avem din ce să trăim. Soția mea și Elena, soția lui Costel, lucrează la fabrica Rarăul, inclusiv în schimbu de noapte. Uneori, ele vin dimineața și noi plecăm. Abia ne vedem.” Din vânzarea laptelui și a tăurașilor, acești oameni harnici nu pot scoate măcar o singură leafă de 1000 de lei în medie pe lună. Și e muncă grea. Abia acum, bădia Ion Țăran primește 1,20 lei pe litru din partea fabricii Rarăul. Pe timp de vară, era 80 de bani litrul. În fiecare dmineață, el se scoală la ora 4, mulge vacile și cară laptele cu două bidoane pe cărucior, pe o distanță de 2 kilometri, unde vine mașina care colectează un lapte cu adevărat ecologic, care chiar ar trebui plătit cum se cuvine. „Muncesc pentru 80 de bani sau, acum, pentru un leu și 20 de bani. Zi de zi, nu ai duminică, nu ai Crăciun sau Paști, pe ploaie sau pe furtună…”
Aici totul a fost pădure înainte de 1990, se mai văd cioatele. Lemnele subțiri erau abandonate. Acum se strânge orice creangă. Bădia Ion se simte mai bine aici, sus, decât în sat. Are zece hectare de pășune pentru vacile lui. Trebuie să treacă prin ograda unui vecin, altfel trebuie să ocolească cinci kilometri. Străbunicul a împărțit pământul pentru moștenitori și urmașii nu mai au pe unde trece. „Mai suntem trei oameni în sat pe Obcina Ursului. Unu-i slugă, stă numai pe timp de vară la un vecin. Cât mai pot face treabă, îi bun. Dacă nu mai pot, predau ștafeta. Trebuie s-o ia cineva…”, spune bătrânul. S-a tras curent până sus în 1997. Feciorul Costel Țăran a accesat în 2019 un proiect finanțat din fonduri europene nerambursabile prin Programul Național de Dezvoltare Rurală (PNDR). A luat 40.000 de euro pentru „Instalarea tânărului fermier Țăran Costel II, în comuna Fundu Moldovei, județul Suceava”. A cumpărat tractor și utilaje pentru fâneață – cositoare, greblă, balotieră… Moșu și mătușa sunt îngropați aici, lângă casă. I-a aprobat greu Emil Bobu de la București. Nu aveai voie să îngropi mortul în grădină. Moșu a murit pe timpul comuniștilor, la 85 de ani, mătușa – în 1991, la 92 de ani. De-aici, vede și el Rarăul, Giumalăul, Pietrele Doamnei…” Lângă mormânt, a ridicat o capelă. A făcut zid de piatră. Vine aici preotul și face predică la hram de Sfântu Ioan cel Nou de la Suceava. „Când m-a născut pe mine mama, tata mergea la Cîmpulung să mă treacă, povstește Ioan Tiberiu. Moșu Ion era la crâșmă în sat și l-a întrebat unde merge. Mă duc la Geta, a născut. Pune-i numele Ion că, dacă-i băiat bun, vine la deal cu timpu, a zis Moșu. Io-s Țăran Ion Tiberiu…” Era un larici mare (o zadă) lângă casă. Cu o bancă sub el. Și stăteau bătrânii amândoi pe bancă… „Mătușa Ioana a fost o femeie de piatră. Noi nu ne țineam de ea la coasă… Bidonul de 25 de ocî îl ducea pe umăr 5 kilometri. Trecea bidonul de pe un umăr pe altul cu o singură mână, dar eu nu puteam, povestește bădia Ion Țăran. Punea barabule multe și napi în groapă, 4-5 tone pentru iarnă. Ceaușescu venise la pușcat de urs și a fost aici la moș Ion Țăran să-i vadă tablourile: îi pusese pe perete pe Ceaușescu și pe Ștefan cel Mare, iar la mijloc domnul Isus Hristos. „De ce l-ai pus pe el la mijloc?” „Pentru că, fără ajutorul lui, niciunul nu ajungea ce-a ajuns…”, i-a răspuns Moșu. Aici era burcut, o apă minerală mai slabă. El punea în rucsac câte 10 sticle de burcut, cu dop de plută și mergea cu trenul la București să ducă burcut la domni. Și făcea bani.”
Uncheșul avea mustățile albe, purta plete lungi, ca de haiduc vechi. S-a lovit cu toporul la genunchi și nu mai putea lucra. Muncea numai mătușa Ioana. El se ducea cu domnii la vânătoare. Mătușa Ioana pregătea hribi cu smântână. „Avem halău cu apă pentru vaci și uncheșu tăia câte un vițel. Punea carnea în borcane și se păstra bine”.
Băiatul cel mare este Gelu, Ioan Tiberiu este al doilea fecior, iar Costel este prâslea. El a crotaliat vacile toate, pentru registru. Băieții au săpat cu târnăcopul bazin de apă. „Mătușa Ioana nu a avut copii și Costeluș a crescut mai mult cu ea. Costeluș trăgea cu mingea la poartă și mătușa Ioana se țâpa pe minge. Toate mofturile i le făcea. Cred că pentru dânsul ea a fost mama lui adevărată…”
Când a venit bunicul Costan, aici totul era pădure. Pe timpul războiului, frontul a trecut prin ograda uncheșului Ion Țăran. După ce a murit uncheșul Ion, mătușa l-a rugat pe nepotul Ion să se lase de mină și să vină „la deal” și l-a înfiat. „Ea nu spunea hai să facem curat la vaci sau hai la săpat. Pleca și se apuca de lucru, iar eu o urmam. Uncheșu îți zicea doar atât: Băi, ce plouă afară! Plouă tare, Dinule, afară!”, dar nu spunea că trebuie băgate vacile la adăpost, își amintește Ioan Tiberiu. Venea mătușa, vedea vacile în ploaie și se oțăra toată: „De ce nu ați băgat vacile în grajd?” Și începea cearta pe cel care nu și-a făcut treaba de gospodar.
Umbra uncheșului cu mustăți albe pe oală parcă trece prin ogradă. Vine din amintirile urmașilor și parcă trece prin ogradă… Au venit vacile la muls. Bădia Ion pregătește instalația cu bidon. După ce termină de muls, bea și el o cafea cu vecinul ca să adoarmă ușor și apoi citește din Psaltire. Se descurcă singur când fată vacile. Dacă apare vreo distocie, îl anunță pe doctorul veterinar, care chiar vine „la deal”.
Uncheșul umbla în port popular. Făcea vin de afine și de pantinele, un fel de agrișe. Le-a cerut minerilor să facă o galerie din vale și până sub casa lui. Ei au făcut așa cum a cerut el, au măsurat galeria și s-au oprit când au ajuns sub casă, se vede pământul cărat de utilaje. Așa a vrut el, nu se știe nici azi de ce, că nu era mină de aur acolo. „Inginerul Bîgu de la ICPE București a condus echipa care a săpat galeria. Nu au găsit nimic.” Mare taină…
Bădia Ion are telefon mobil și vorbește cu cei dragi de câte ori vor ei; mai ales Costel îl caută. Până într-o zi când va răspunde numai robotul de lângă fagul cel bătrân sau de lângă brădoaie…
Lasă un răspuns