Ortodoxia creştină este spirituală, prin definiţie. Sub acest aspect, ea este asociată adesea, în mod exclusiv, cu „mistica isihastă, liturghia primelor două secole ale creştinismului, iconografia bizantină, mila filocalică slavă, monahismul Muntelui Athos etc”. A încerca o definire exactă şi exhaustivă a spiritualităţii ortodoxe mi se pare, totuşi, o sarcină foarte grea, căci spiritualitatea reprezintă: „ansamblul eforturilor ascetice permanente ale omului credincios, în vederea mântuirii sale, purificării sale de păcate şi a perfecţionării sale, prin virtuţi, spre comuniunea cu Dumnezeul Trinitar”. Astfel, am putea vorbi despre o viaţă deplin spirituală, sau, altfel spus, despre o „viaţă în Hristos”! Acest aspect implică, concret, conştiinţa personală a fiecărui credincios care pune această viaţă într-o relaţie strânsă cu Dumnezeu – Treime de persoane.
În tradiţia orientală ortodoxă, viaţa în Iisus Hristos, înţeleasă ca definiţie a vieţii spirituale a credinciosului, este concepută în perspectiva zeificării omului şi de unire cu Dumnezeu într-un veşnic dialog al iubirii. Acesta este, după cum spune Sfântul Atanasie cel Mare: „Dumnezeu s-a întrupat pentru ca omul să devină Dumnezeu”!
Spiritualitatea creştină ortodoxă, deci, se afirmă ca o spiritualitate puternic ancorată în revelaţia divină, înţeleasă ca izvor al credinţei creştine. Fundamentul spiritualităţii creştine ortodoxe este Sfânta Treime, mereu înţeleasă ca Treime de persoane. Existenţă deplină, Sfânta Treime reprezintă sensul însuşi al existenţei ca atare. Ea doreşte să aibă o relaţie permanentă cu toate fiinţele conştiente cărora vrea să le ofere existenţa veşnică, divină. Dumnezeu, ca existenţă supremă, ca Bine Absolut, marchează prin amprenta sa existenţa umană, într-un dialog conştient, fondat pe iubire. Această relaţie, dialog om – Dumnezeu, are ca scop perfecţionarea creştinului, către care noi nu putem ajunge, decât cu Iisus Hristos, în Biserică, realizând virtuţile morale, dar rămânând, în acelaşi timp într-o legătură strânsă cu semenii noştri.
Iată, deci, cele două sensuri spirituale ale mântuirii în ortodoxie, care se condiţionează reciproc, după înfăţişarea crucii Golgotei; relaţia verticală om – Dumnezeu şi cea orizontală om – aproapele său. În sensul său vertical, existenţa omului credincios se concretizează prin virtuţi teologice: credinţa, speranţa şi iubirea, iar în sensul orizontal prin virtuţile cardinale: înţelepciune, curajul, cumpătarea, asumate de vechiul gânditor etic grec, dar cu o semnificaţie nouă, îmbunătăţită şi cu o valoare deosebită în spiritualitatea ortodoxă.
Această existenţă virtuoasă este un mod deiform de a trăi, o imitaţie şi o urmare a lui Iisus Hristos, trăită în dimensiunea sa comunitară, aici, pe pământ, dar făcând aluzie concretă la perspectiva eshatologică. Omul, fiind creat ca dat ontologic, după chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, aspiră, fireşte, la Creatorul său, la Treimea persoanelor. Posibilitatea unirii cu Dumnezeu, tulburată de căderea în păcatul originar, dar imaginea lui Dumnezeu în Om nu a dispărut, ea poate fi restaurată, recreată şi repusă din nou în comuniune sfântă cu Dumnezeu. Dat fiind că omul, singur, nu ar fi fost capabil de o astfel de acţiune importantă, el a fost susţinut de Dumnezeu în persoana Fiului Său. Prin El, nouă ne-a fost înapoiată graţia divină, absolut necesară pentru ridicarea spre o nouă viaţă spirituală în Iisus Hristos. Şi această convieţuire a lui Iisus în om este posibilă prin harul Sfântului Duh în Biserică, care la noi se oferă prin Sfintele Taine şi prin rugăciunile preoţilor. Ceea ce ne trebuie este să avem o „credinţă profundă, din care să izvorască toate faptele noastre bune, care, repetate, devin virtuţi. Astfel, viaţa noastră este orientată într-o direcţie eshatologică, având posibilitatea să cunoaştem, chiar aici, jos, împărăţia cerurilor”.
Mântuirea, sfinţirea, moartea şi îndumnezeirea, noi nu le putem avea fără o permanentă grijă de fapte bune către aproapele nostru în viaţa zilnică, de fapte avându-şi izvorul în iubirea sacrificială, dată ca model prin Domnul nostru Iisus Hristos. Ele reprezintă, de asemenea, exemplul de urmat pentru ei. La Judecata de Apoi, vor constitui criteriile după care noi vom fi judecaţi.
Astfel, spiritualitatea ortodoxă are, de asemenea, un foarte puternic aspect comunitar. Am putea exprima aceasta prin angajamentul fiecăruia pentru celălalt pe calea mântuirii. În biserică, noi trăim frăţia cu o foarte mare intensitate, şi ideea că suntem toţi fiii aceluiaşi Tată, că toţi împărţim aceeaşi moştenire şi că dăm acelaşi sene de iubire creştină spre un scop comun: Împlinirea completă în Dumnezeu. În acest sens, umanismul creştin ortodox aduce valorile moralei creştine, transformând fundamentul faptelor şi comportamentelor noastre zilnice şi dându-ne, astfel, o călăuză şi un model superior de viaţă şi spiritualitate.
Totuşi, o viaţă spirituală ancorată deplin în Iisus nu o vom putea realiza doar prin fapte bune exterioare, nici măcar în relaţia cu Sfântul Duh ci trebuie însoţită de schimbarea totală a stării noastre şi transformarea ei în „templu al Sfântului Duh” (1 Cor. 3, 16-17; 6, 19), ceea ce vrea să însemne des-pătimirea completă, înţeleasă ca o desprindere de patimile umane, pentru o îndumnezeire totală.
Omul ajunge la ţintă în măsura în care păstrează permanent legătura spirituală cu arhetipul său, Iisus Hristos cel Înviat. La fel cum „semnificaţia icoanei nu se află în ea însăşi, ci în persoana care este reprezentată, semnificaţia omului nu se află în el însuşi, ci în modelul său, în Arhetipul său divin”. Această condiţie îl obligă pe om la despătimire, altfel spus, la transformarea patimilor sale, care sunt născute iraţionale în existenţa sa, spre acţiuni raţionale care pot să-l ridice pe om la asemănarea cu Dumnezeu.
Altfel spus, „scopul vieţii spirituale nu este de a distruge patimile omului, ci de a le orienta într-o altă direcţie, de la rău spre bine, şi aceasta nu prin mijloace exterioare, violente, ci prin schimbarea şi transfigurarea în virtuţi, cu ajutorul luminii necreate a Sfântului Duh, pentru ca omul să poată cuceri adevărata libertate de fiu al Domnului faţă de lume”. În ortodoxia creştină, omul nu se schimbă, ci se transfigureză, adică progresează spre unirea cu Dumnezeu, prin comunicarea cu Arhetipul său, Iisus Hristos, cu care se află într-o legătură strânsă şi permanentă prin energiile necreate ale sfântului Duh.
Ortodoxia orientală are un fel original de a trăi creştinismul. Uneori suntem tentaţi să considerăm că ea este foarte arhaică şi că nu-şi justifică existenţa în timpurile moderne contemporane. Însă este o falsă opinie căci Ortodoxia reprezintă perpetuarea credinţei, cultului şi spiritualităţii Bisericii Primare, Una, şi răspunde perfect aşteptărilor spirituale ale popoarelor în sânul cărora se manifestă azi. Şi aceasta mai ales pentru că nu şi-a schimbat mesajul evanghelic după două mii de ani. Dacă nu trebuie să se facă referinţă decât la secolul XX, se înţelege că ortodoxia creştină a cunoscut un nou val de martiri, la propriu şi la figurat, prin ateismul dezvoltat de ideologia comunistă. Pentru ca poată ieşi vie din această confruntare cu forţele răului, ea s-a sprijinit pe doi stâlpi de rezistenţă: credinţa populară şi monahismul.
Viaţa monahală din România, de la origine, a fost organizată în conformitate cu regulile stabilite de Sfântul Vasile cel Mare. ea a avut o importanţă pregnantă în spiritualitatea românească de-a lungul veacurilor. Mănăstirile ortodoxe române au fost tot atâtea enclave ale credinţei nealterate, ca mijloace de păstrare a valorilor istorice şi artistice le poporului român.
Mi-ar plăcea să evoc, printre iniţiatorii căilor monastice pe teritoriile româneşti, pe doi călugări bine cunoscuţi şi în Occident: este vorba de Sfântul Ioan Cassian, fondator a două mănăstiri în sudul Galiei († 480 la Marsilia), de naţionalitate scită, precum şi Dionisie cel Mic (Roma, † 540), care a stabilit data Naşterii lui Iisus Hristos. Primul a trăit către al IV-lea secol şi este cunoscut mai cu seamă pentru Filocalia sa şi scrierile apologetice împotriva lui Nestorius. El a influenţat, de asemenea, monahismul occidental. Al doilea, Dionisie Smeritul (470-545), era „un mare erudit, cucernic, smerit şi bun ca paginile Evangheliei”, căruia noi îi datorăm calculele astronomice ale începutului erei creştine. El a făcut, de asemenea, o serie de traduceri din greacă în latină, din Sfântul Chiril din Alexandria şi Sfântul Grigorie de Nyssa, precum şi o importantă colecţie de texte patristice şi canonice.
O etapă foarte importantă pentru monahismul român, în special, şi pentru cel ortodox oriental, în general, o găsim în mişcarea spirituală filocalică cunoscută sug numele de isihasm. Din secolul al XIV-lea, fără întrerupere, el devine o constantă şi o realitate în spiritualitatea comunitară română.
Pentru cei care cunosc puţin această formă de manifestare a monahismului, trebuie să amintim că isihasmul reprezintă o tradiţie creştină ascetică din secolele IV şi V. Cuvântul „isihasm” este de origine greacă şi înseamnă tăcere, pace tihnă, şi concentrare interioară. Ca manifestare spirituală şi teologică, isihasmul nu se organizează decât spre secolele XIII-XIV, prin „însuşirea rugăciunii lui Iisus, ca metodă de concentrare şi pace interioară în care inima înţelege şi se deschide spre Dumnezeu”.
Practica isihasmului se poate întâlni la Părinţii din deşert care au avut Filocalia ca izvor de inspiraţie şi invocare, fără încetare, a numelui lui Iisus ca disciplină pentru îmbogăţirea viaţii interioare. rugăciunea utilizată, numită fie rugăciunea inimii, fie rugăciunea curată sau rugăciunea lui Iisus, era compusă astfel, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”; sau, câteodată, simpla invocare permanentă a numelui lui Iisus, pe ritmul respiraţiei.
Textele scripturistice care justifică isihasmul le găsim: la Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca 17, 21 „împărăţia lui Dumnezeu există în interiorul vostru” şi la Sfântul Pavel care recomandă „perseveraţi în rugăciune” (col. 4, 2), şi “rugaţi-vă fără încetare” (1 Tes. 5, 17).
Curentul isihasm, ca toate mişcările teologice de o anumită proporţie, n-a fost cruţat de controverse şi excese. Unii au împins la limite asceza şi izolarea sau au mers până la a considera că rugăciunea recitată mecanic şi o anumită tehnică de concentrare ar putea fi suficiente pentru a vedea harul lui Dumnezeu.
Cel care are meritul de a fi făcut o sinteză a tuturor acestor controverse isihaste, sinteză rămasă valabilă până azi, se numeşte Sfântul Grigorie Palama. El precizează că vederea lui Dumnezeu nu o putem avea prin natura sa, ci prin manifestările sale în lume, prin energiile sale divine necreate. Această energie nu este nici materială, nici spirituală, ea este necreată. Astfel, îndumnezeirea reprezintă participarea umană la lumina necreată şi, în acest sens, isihasmul îl ajută pe om să se ridice spre demnitatea divină supremă. Aceasta este, deci o antropologie optimistă, pozitivă, care repune omul în demnitatea sa iniţială. Nu întâmplător, la români, calitatea de om este echivalentă cu sfinţenia.
În România, isihasmul vine către secolul al XIV-lea, urmare a legăturilor foarte puternice cu Sfântul Munte Athos şi datorită dezvoltării monahismului ca atare î regiune. În limba română, cuvântul „isihasm” este tradus prin „sihastru”.
Există, de asemenea, o legătură probabilă cu cuvântul grec „ησυχατηριον”, care înseamnă loc de pace, de linişte şi care a dat în româneşte „sihăstrie”.
Peste tot, în apropierea marilor mănăstiri, au existat unul sau mai mulţi „sihaştri” care locuiau, în majoritatea cazurilor, în adăposturi scobite în piatra muntelui sau în mici colibe în pădure. Numele de sihastru este valorizant şi foarte folosit în tradiţia ortodoxă română, având o mare întrebuinţare, de asemenea, azi mai ales pentru a desemna pe aceia dintre călugării îmbunătăţiţi.
Dar felul de a trăi isihasmul românesc şi are originalitatea în faptul că „sihaştrii” români, ca şi un foarte mare număr de călugări, nu s-au izolat niciodată de lume sau de natura înconjurătoare. Este adevărat că au căutat totdeauna liniştea şi tihna, dar nu pentru a fugi de lume, ci animaţi de dorinţa de a-şi redobândi pacea şi liniştea interioară.
Locurile geografice alese pentru meditaţia lor au fost printre cele mai frumoase posibile. Şi, de aceea, numeroase pâraie, luminişuri sau munţi poartă nume de călugări. O scurtă istorie extrasă din scrierile cucernice ale zilelor noastre, probează, într-un fel, faptul că sihaştrii nu au vrut niciodată să se izoleze complet de lume: „Călugărul Ilie Galaction a cerut unui sihastru, stăpânul său, să-i spună când, după părerea lui, va avea loc sfârşitul lumii. Acela, cu un oftat, i-a răspuns: „Aceasta se va petrece în momentul când nu vor mai exista căi de la vecin la vecin!” Deci, noi putem adăuga, când egoismul şi singurătatea vor fi cuvântul de ordine în societatea noastră.
Monahismul, ca formă de manifestare a vieţii creştine, îşi are izvorul în Evanghelii. Căci idealul cerut în Evanghelie este cel al perfecţiunii şi al devoţiunii totale pentru celălalt. a fi călugăr este o vocaţie şi nu o trimitere, înseamnă un credincios consacrat în întregime. El ia libera lui decizie pentru sacrificiu, pentru devoţiunea totală, pentru generozitate şi iubirea celuilalt. Iese din el însuşi pentru a se oferi în întregime, pentru a renega „ego”-ul său, egoismul său.
Nu putem face distincţie fundamentală între un creştin şi un călugăr, căci viaţa amândoura rămâne un mister. Ea reprezintă un mod de existenţă în comuniunea credinţei şi în dragostea de Dumnezeu. Prezenţa călugărului în lume este un paradox. el este un pelerin ce nu aparţine lumii, ci care, totuşi, o trăieşte deplin şi se află în interiorul ei. Viaţa călugărului se desfăşoară între credinţă şi căinţă, într-o „metanoia”, într-o continuă schimbare a vieţii, care îl implică în realitatea de a trăi păcatul naturii umane ca şi realitatea nouă a mântuirii într-un Iisus Hristos, la care el participă ca fiinţă vie şi activă în acelaşi timp.
Cu credinţă şi pietate, el trăieşte această căinţă continuă, această schimbare ca pe o reînnoire a dorului botezului, ca pe o evoluţie întru Domnul, o evoluţie spre existenţa şi Sensul ultim. Nu dorim să exagerăm importanţa monahismului ca atare, în contextul creştinismului contemporan, dar vrem să subliniem faptul că, dacă Biserica se află într-o situaţie grea, numai monahismul ar putea-o salva şi revigora.
Monahismul a constituit, în România, în perioada comunistă, locul de refugiu pentru creştinii care nu puteau să-şi manifeste liber sentimentele religioase. Mai mulţi „comunişti”, aderând la partid pentru a obţine privilegii, dar fără să împărtăşească doctrina marxistă, veneau la mănăstire pierduţi în anonimatul mulţimii pentru a se reculege sau a se confesa.
În prezent, când România trăieşte o teribilă criză economică, juridică şi socială, mănăstirile şi bisericile creştine cunosc o reînnoire fără precedent. Secularizarea dorită de propaganda atee comunistă n-a putut să-şi atingă scopul, ci, dimpotrivă, a provocat reacţia inversă, adică reînnoirea religiosului de orice fel. Şi, în contextul în care, de o parte viaţa socială pare să devină tot mai nesigură şi haotică, de cealaltă parte viaţa religioasă a devenit adevăratul suport al ţării. Chiar dacă recesiunea economică şi sărăcia au atins o mare parte a populaţiei, se observă numeroase biserici în construcţie sau în renovare.
Lasă un răspuns