Dar lipsesc minime raportări de logistică militară… Plecând, în primul rând, de la momentul în care Moscova a declanșat „operațiunea specială”… Pentru că a făcut-o în cel mai nefast moment pentru mașinăria de război rusă și, totuși, atenție, în cel mai potrivit moment, ca eventual răspuns, pentru aceea Europă vizată în mod direct, după declarațiile oficialilor UE, de Rusia… Și de ce să fi riscat Moscova un asemenea moment-răspuns de „bumerang”?… De ce să fi executat, înaintea slăbirii forței inamicului prin acțiuni specifice („divide et impera”, nu?!), inclusiv prin tacticile războiului hibrid, o incursiune directă în cadența mașinăriei clasice de război? De ce să fi trimis tancurile și infanteria înainte de a fi slăbit, nu frontul ori liniile ucrainiene, ci însăși posibilul răspuns comun european?… Iar posibila replică, că totul a fost urmarea unei decizii și atitudini venite dinspre un om infatuat, care voia să-și dovedească forța în orice fel de condiții, „de front”, este prea subțire chiar și în cazul unui lider arogant și sfidător.
Totuși, Putin a declanșat invazia în „buza” primăverii… Și este prea puțin probabil să fi acționat așa doar pentru a favoriza acțiunile propriei armate… Mai mult, a început această invazie într-un moment în care armata lui, ca mașinărie de război, arsenal, hrană, cazarmament și stare de spirit, era deja slăbită de lungile exerciți care au precedat invazia în sine…
Or, cu o armată deja obosită, poate chiar extenuată, riști un atac de o asemenea amploare? Ceva lipsește de aici… Pentru că scenariul „de manual” ar fi fost tocmai cel atât de evident… Declanșarea invaziei în cel mai nevralgic moment pentru Europa (și nu pentru Ucraina, așa cum pare a fi fost aleasă ziua „operațiunii”)… Adică, o acțiune în plină iarnă, pentru ca Europa să nu poată gestiona un răspuns colectiv din partea statelor care trebuiau să-și asigure propriul echilibru, energetic și alimentar, în țările lor… Căci, dacă această invazie ar fi fost precedată, nu de un lung exercițiu militar de-a șoarecele pe lângă granițele Ucrainei, ci de o reducere a resurselor exportate Europei, inclusiv prin închiderea „robinetelor” de gaz și reducerea livrărilor petroliere sub felurite pretexte tehnice (doar vorbeam de un război hibrid, nu?!), prin fel și fel de „defecțiuni” generate tocmai de condițiile de iarnă, am mai fi avut oare un răspuns european în care să vorbim inclusiv despre acceptarea restrângerii propriilor facilități, și nu doar pentru populație, ci și industriale (adică de existență și chiar subzistentă economică), de către toate statele europene? Am mai fi avut un răspuns unitar?
Ce l-a determinat, așadar, pe Putin să aleagă practic cel mai prost moment pentru el, dar cel mai bun pentru conjunctura, de atunci, a unei Europe relativ unită în răspunsul militar?… Pentru că, dacă Europa ar fi fost surprinsă în plină iarnă, cu rezervoarele de gaz aproape goale, cu instalațiile aferente „gazo” și oleoconductelor defectate de acțiunile rușilor, unde am fi fost oare astăzi ca răspuns „comun”?
De aici ar trebui să începem acum căutarea unui model de acțiune pe mai departe… Căci, să presupunem că Europa va rezista în continuare în fața mecanismului de uzură rusesc, dar ce vom face iernile următoare? Și câtor ierni va putea rezista acest răspuns european?… Pentru că, referindu-ne la unul dintre principalii indicatori folosiți ca punct de plecare în luarea multor decizii, dar și de inducere a unei false siguranțe, umplerea rezervoarelor de gaz din fiecare stat membru la peste 80 la sută din capacitățile de stocare, această strategie a putut funcționa și pentru că, totuși, ele nu erau complet goale, și nici Europa surprinsă în plină iarnă cu un consum maxim, și nu atât pentru asigurarea necesităților industrial-economice specifice fiecărui stat-membru, ci pentru asigurarea unor condiții, fie și de subzistență, pentru oameni…
De aceea, poate singura întrebare relevantă de acum înainte este și cea mai dureroasă… Câte ierni vor rezista europenii înainte de a ieși în stradă și a deveni ei, unitar!, un răspuns poate mai feroce pentru proprii guvernanți și pentru întreaga structură europeană? Cât frig sunt dispuși europenii să îndure? Câte privațiuni? Câte procente de deteriorare a stării de sănătate a propriilor populații? Câți copilași va accepta Europa națiunilor, nu cea a oligarhiei de la Bruxelles, să vadă cum sunt spălați cu apă rece? Câte privațiuni alimentare și, în curând, sanitar-medicale (de la produse de igienă la medicamente esențiale) vor accepta statele europene pentru propriile populații?
Și câte ierni cred liderii UE că vor trece până când națiunile, transformate, aduse la nivel de simple populații, din cauza condițiilor economice și medicale, vor decide a se ridica?
Da, Europa Ursulei von der Leyen se pregătește să dea un răspuns anticipativ propriilor cetățeni… Limitări ale drepturilor, restricții economice, raționalizări fără de rațiune, regulamente comune pentru supracontrolul coercitiv… Dar cât poate ființa această Europă oligarhică bruxeleză sub oribila mască de al „patrulea Reich” până ce va fi doborâtă de o forță poate cu mult mai puternică decât invaziile ruse?… O Europă învinsă de mișcările propriilor popoare în revenirea la stindardul de națiuni!
Oare câte ierni?… Câte?…
Lasă un răspuns