Căzuți pe eșafodul propriei demențe
Babe, râzând a hoție de cele sfinte,
Hipnotizate sunt, privind la Altar,
Degeaba însă, că nu a lor este împărtășirea,
Dar o privesc intens ca să o fure…
Ce să vezi? Lovite sunt toate; ca de trăznet…
Și nu acasă ajung, ci în morminte…
.
Moși, stând pe scaune, privesc cu jind
La fetele tinere din biserică,
Libidinoși cărora li se uscă gura, arzând…
Nu-i Dumnezeu în ei, ci doar cumplit sfârșit…
Căci bătuta clopotul în dungă și s-au stins în demență
Siniștri cad pe capete, ieșind din biserică.
.
Nu-i Dumnezeu în ei, vin totuși la biserică…
Să vâneze suflete, să le chinuie mai apoi.
Ei vor să se ridice pe oameni, ca pe niște cadavre,
Și nu-i salvare în ei, ci doar cumplit sfârșit…
Se stinge lumea lor păgână, ieșind din biserică,
Ei nu pe Dumnezeu l-au căutat, ci pe oamenii cu Dumnezeu.
.
Căzuți pe eșafodul propriei demențe,
Cu toții înțeleg că nu există iertare pentru ei,
De aceea vânează în biserică suflete:
Pentru a pune a le lor păcate altora,
Căci nu la Domnul se închină, ci doar la ei,
Altfel, cum ar îndrăzni să lovească în ceea ce-i drag lui Dumnezeu?!…
Decăzuți ce creștini se dau…
Trei decăzuți pe o bancă,
Cel mai tânăr se laudă,
Mândru tare de fapta lui,
Că a dus o „creștină” la biserică
Și jos, acolo în vale, în drumul spre sfântul lăcaș,
Au făcut perversiuni sexuale; cu gura, și nu a vorbă…
După care, s-au pornit; la drum, spre biserică…
Iar ea, mai apoi, cu buzele-i spurcate, a sărutat icoanele.
Vai! Păi’, cum să nu se smulgă sfinții din icoane,
Din scârbă de atâtea sărutări spurcate?!…
Și ce mai râdeau, mândri de ei, cei trei…
Că până și pomii, auzindu-i, începeau a urla:
„Doamne, ia-ne dintre acești decăzuți!”…
Lasă un răspuns