Lumea este făcută pentru a putea să o vezi, suntem cetățenii acestui pământ. Când am fost predestinați spre zămislire părinții noștri au rostit un nume și așa ne-am numit, așa suntem strigați pe strdă, la catalog. Eu sunt Petru cel cu cheia, cheia raiului, cheia gândului, cheia iubirii. Fiind în vizită într-o țară vecină am rămas la o terasă pentru o cafea, cafeaua este combustibilul meu de zi și de noapte. Acolo am remarcat doi domni la o masă vecină care vorbeau românește. La un moment dat am spus:
– Se pare că ne mutăm pe acest litoral? Răspunsul a venit promt.
– Dacă așa vor guvernanții noștri.
– Ce legătură au ei?
– Ați văzut aseară meciul de fotbal SEPSI-UTA?
– Nu, nu m-am uitat la televizor.
– A venit chiar premierul Ungariei, acolo s-a vorbit doar ungurește, s-a intonat și imnul Ungariei pe stadion.
– Credeți că o să pierdem partea aceea de țară?
– Suntem obligați să o pierdem…!
Nu am dormit toată noaptea. L-am visat pe Crăișor cum mă alerga cu toiagul lui tocit. Drumul până la Viena doar sprijinit într-un toiag a fost destul de lung, dar a fost un drum al curajului și al inteligenței. Astăzi inteligența a intrat în criză, ministrul nostru de externe doar printr-o semnătură a cedat Gurile Dunării. Sigur că a fost aplaudat de vechile cancelarii europene. Mă gândeam cât de harnici suntem să facem autostrăzi în partea aceea de țară, iar în Moldova sau în Țara Românească nu am avut fonduri. Parcă îl văd pe Boc cât se lăuda cu autostrada lui de la Gilău spre nici-unde. Îmi aminteam de o melodie cu „trenul de persoane pleacă peste cinci minute în direcția Apahida- Cluj Napoca”. Am terminat direcțiile, suntem fără direcție. Totul zace în pixul domnului Aurescu care ne mocirlescu savant și cu grație. Grația democrațiilor sfărâmate și a țărilor eșuate, Vorba marelui cârmaci care se umple de medalii pe spinarea naufragiului nostru.
Am auzit un banc spus pe maidanul cu dragoste, uneori aceste bancuri au foarte mult miez și adevăr: „La un moment dat, Bulă ajunge în mare criză de bani. Se gândește să meargă la Vecinul lui evreu, Ițic, și să-i ceară doi lei, ca împrumut până la primăvară. Ițic îl ascultă atent, apoi îi zice:
– Bine, îți dau doi lei împrumut până la primăvară, dar îmi lași toporul zălog, și la primăvară îmi dai patru lei înapoi, altfel nu ne învoim. E bine?
Mai de voie mai de nevoie, într-un final, Bulă se învoiește. Lasă toporul zălog, ia banii și dă să plece. Însă Ițic îl strigă:
– Băi Bulă! Ia fii atent la mine, la ce m-am gândit! La primăvară, știu că o să-ți fie greu să-mi dai înapoi cei patru lei, întrucât iarna e lungă și grea, așa că știi ce, Ia dă tu doi lei înapoi și la primăvară îți mai rămân doar doi lei de dat, ce zici, o să-ți fie mai ușor?
Bulă se gândește puțin și recunoaște în sinea lui că Ițic are dreptate și că, uite, e un vecin adevărat, așa că se învoi, îi dă înapoi cei doi lei și plecă spre casă ceva mai ușurat.
Însă pe drum tot calcula:
– Hmmm! Bani nu am, topor nu am, însă m-am ales cu o datorie de doi lei și totuși nu a fost nimic în neregulă…
Morala: Același Ițic ne-a dat și nouă, românilor, împrumut de atâtea ori, numai că acum se numește FMI sau Banca Europeană. Neamul nevoii cum spunea marele nostru Eminescu, El voia ca țara noastră să se numească Dacia. Astăzi poate am fi scăpat de atâtea pretenții și am fi scăpat de aceste „cadouri tip stadion” pe teritoriul acelei Dacii. Parcă îl văd pe Decebal cum aruncă țărâna de pe a lui rană dacă o să înceapă să poarte alt nume acel nisip.
Lasă un răspuns