În Munții Apuseni se găsesc peste 400 de peșteri. Unele dintre acestea au devenit „altare” ale preistoriei prin depunerile ritualice aflate de cercetători aici. Astfel, cu ocazia unei vizite în peştera „Stanu Cerbului”, a fost identificat un punct cu materiale aparţinând culturii Coţofeni. Verificarea în teren a acestei descoperiri, dar şi a peşterii, a dus la identificarea unor materiale care aparţin unor epoci diferite. Peştera „Stanu Cerbului” este situată în bazinul văii Vida, aproximativ la mijlocul acesteia în versantul drept, ea face parte dintr-un sistem mai vast, format din trei peşteri. Cartarea golurilor subterane de aici a fost efectuată de membrii clubului de speologie „Cristal” coordonaţi de Victor Ursu. Din cele trei galerii, cea din mijloc, cunoscută în literatura speologică sub denumirea de „Peştera nr. 2 de la Stanu Cerbului” (cod:3707/4410), face obiectul acestui articol. Cercetările de teren din peşteră au dus la identificarea a două zone cu materiale arheologice la suprafaţă, în afara galeriei în care a fost descoperită depunerea preistorică. Prima este situată în zona intrării în peşteră de unde au fost recoltate fragmente ceramice puternic rulate, cea de a doua este situată la o distanţă de circa 15 metri, într-un diverticol din peretele stâng. Nu este exclus ca fragmentele ceramice de la intrare să fie rulate din acest punct în timpul unor puternice viituri din peşteră. După parcursul galeriei principale peştera se ramifică, în stânga după un prag urmează o săritoare şi un horn, pe partea dreaptă de acces în galerie. Din punct de vedere geomorfologic galeria este o galerie fosilă, suspendată. În partea finală a galeriei într-o nişă de dimensiuni reduse a fost depus un vas, alături de o unghie de bovideu. Recipentul nu a fost acoperit cu argilă sau pietre, ci depus pur şi simplu pe podeaua galeriei. În timp acesta s-a spart, parte a fragmentelor având în unele zone depuneri semnificative de calcit. Depunerea nu a fost marcată în epocă, sau dacă a fost, a fost marcată cu materiale organice care în timp au dispărut, dezintegrându-se.
Pe podeaua galeriei pot fi observate mici fragmente de cărbune, dar şi oase de animale mici. Vasul poate fi descris astfel: cană de dimensiuni medii, cu pereţii bombaţi, gâtul este arcuit, iar buza uşor evazată, cu marginea rotunjită. Toarta este supraînălţată în bandă, este ornamentată pe suprafaţa exterioară. Vasul a fost confecţionat din pastă semifină, de culoare brun-negricioasă, pereţii neteziţi uniform, cu flecuri negre datorită unei arderi secundare. Întreaga ornamentică a recipientului a fost realizată prin tehnica inciziei. Pe toartă au fost realizate benzi în „V”, umplute cu linii întrerupte, la baza gâtului apare un şir de liniuţe verticale, corpul piesei este ornamentat cu benzi în forma literei „V” dispuse cu vârful în jos spre fund suprapuse/ întretăiate de liniuţe oblice. Dimensiuni: înălţime: 22,00 cm., diametru gurii: 7,5 cm., diametru maxim: 19,9 cm., diametru fund: 6,8 cm. De la început trebuie să precizăm că majoritate analogiilor plasează descoperirea din peştera în discuţie pe parcursul fazei a treia de evoluţie a culturii Coţofeni. Conform tipologiei stabilite de P. Roman în 1976, cana descoperită în peştera „Stanu Cerbului” aparţine Tipului X, variantei 3, reprezentată prin căni cu pereţii arcuiţi, buza uşor evazată şi rotunjită, toarta fiind realizată în bandă. Astfel de recipiente apar în descoperirile din peşteri, spre exemplu, în peştera Igriţa, apare un exemplar aproape identic, încadrat de Emődi în faza a lll-a a culturii. Aşa cum o demonstrează o serie de descoperiri din Transilvania şi nu numai, peştera a însemnat nu numai un adăpost sigur împotriva intemperiilor sau un loc de refugiu în vremuri de criză. În câteva cazuri recipientele au fost depuse sau sparte în cadrul unor ceremonii desfăşurate în afara cavităţilor, alături de exemplele discutate în text, vom aminti descoperirea unui vas aparţinând grupului Roşia descoperit în peştera Meziad, sau o ceaşcă descoperită în peştera Roşie de la Şuncuiuş. Golurile subterane, prin dezvoltarea lor uneori supradimensionată au impresionat omul pe parcursul întregii preistorii, ducând la apariţia unui prim comportament cu caracter religios. Practic aici în intimitatea întunericului şi a liniştei primordiale strămoşii noştri realizează un dialog între sacru şi profan, sau cum spunea I. Ghinoiu între „lumea de aici şi lumea de dincolo”. Pentru preistorie, documentul arheologic este cel mai relevant, însă nu întotdeauna el oferă informaţii pentru reconstituirea fidelă a unor comportamente profane sau religioase, astfel că nu vom şti niciodată detaliile unei procesiuni funerare sau a unei procesiuni de fundare a unor locuinţe, fie ele neolitice sau aparţinând unor alte epoci. De altfel această „arheologie imaterială” este abia la începuturile ei nu numai în Transilvania, ci şi în România în general, iar reconstituirea unui comportament ritual este dificil de făcut în lipsa unor cercetări mai aprofundate. Şansa a făcut ca descoperirile culturii Coţofeni să se bucure de o mai mare atenţie în rândul cercetătorilor preistoricieni şi astfel monumentele acesteia să fie mult mai bine cunoscute decât cele ale altor culturi. Înainte de a trece la discutarea elementelor de ritual legate de acest tip de descoperire vom prezenta câteva descoperiri care contribuie substanţial la crearea unei imagini asupra acestui tip de depunere.
Peştera Izbîndiş este situată în valea Izbândişului (com. Şuncuiuş, jud.Bihor), deasupra izbucului cu acelaşi nume, cavitatea este destul de greu accesibilă. Cu prilejul unor cercetări arheologice, J.Emődi a recuperat dintre bolovanii primei săli fragmentele unei amfore şi alte câteva fragmente ceramice atipice. Peştera Igriţa, este situată într-o zonă dominantă din versantul stâng, în hotarul satului Peştera, com. Aştileu, jud. Bihor, de aici tot J.Emődi a recuperat o serie de materiale aparţinând Epocii Cuprului şi finalului Epocii Bronzului. Pentru problematica aici tratată este deosebit de importantă descoperirea de la intrarea în „Galeria Lungă” a peşterii. De pe podeaua cavităţii au fost recuperate fragmentele unei amfore şi a două ceşti încadrate de descoperitor în faza a treia a culturii Coţofeni.
Peştera Moanei este situată în capătul văii Mişidului (com. Şuncuiuş, jud.Bihor), în vecinătatea peşterii Lesiana. În 1980, cu ocazia unei expediţii de explorare în august 1980, o echipă de la C.S. „Z” Oradea condusă de T. Borodan a descoperit pe o banchetă situată la o altitudine de opt metri şi o distanţă de 70 de metri de la intrarea în peşteră o depunere care conţinea patru vase de tipul carafelor-amforă (două mari, din care una întreagă de 60 centimetri înălțime, și două mici), aparținînd culturii de Coțofeni faza a III_a (cca. 2.000 ani î.Hr.). În prezent, acestea se află la Muzeul Țării Crișurilor din Oradea.
Condiţiile descoperirii din peştera „Stanu Cerbului” – Valea Vida (sat. Luncasprie, com.Dobreşti, jud.Bihor) fiind descrise mai sus ne vom mărgini să subliniem doar faptul că şi în acest caz accesul la zona depunerii este dificil, iar pentru omul Epocii Cuprului era mult mai greu de ajuns în această zonă. Din descrierile de mai sus rezultă faptul că în toate cazurile vasele au fost depuse în zonele ferite, ale peşterilor, unele greu accesibile. O trăsătură comună a acestor descoperiri este aceea că în majoritatea cazurilor sunt depuse vase pentru păstrat alimente sau lichide (amfore, ulcioare, căni) şi într-un singur caz vase pentru băut (ceşti).
Altă observaţie care se impune este aceea că vasele depuse în peşteri sunt vase de uz comun, nu sunt vase cu o destinaţie specială sau create pentru a fi folosite în cadrul unor ceremonii/ritualuri şi în consecinţă cu o durată de folosire redusă, în aproape toate cazurile în zonele cu descoperiri au fost descoperite şi urme de cenuşă sau fragmente de cărbune. Zonele în care au fost descoperite aceste depuneri fiind improprii oricărei locuiri recomandă complexele citate la interpretarea lor ca fiind descoperiri care ţin mai degrabă de spiritualul omului Epocii Cuprului, interpretare care a fost acceptată de majoritatea cercetătorilor care s-au aplecat asupra vestigiilor acestei culturi. Descoperirea acestor zone cu depuneri în profunzimea peşterilor deschide posibilitatea unor discuţii mai ample legate de ceea ce F. Gogâltan numea acum zece ani „arheologia ritualului”. Resorturile care au determinat comunităţile culturii Coţofeni să practice astfel de depuneri rămân în intimitatea oamenilor Epocii Cuprului, datoria noastră fiind aceea de a încerca explicarea acestor depuneri/ofrande.
Majoritatea cercetătorilor preistoriei transilvănene sunt de acord cu faptul că pe parcusul fazei a treia a culturii Coţofeni, aceasta atinge maximum de expansiune în teritoriu şi în acelaşi timp în unele zone se produce un fenomen firesc de aculturaţie care va duce la apariţia unor aspecte/grupuri culturale noi. Regionalizarea culturii pe parcursul acestei faze are ca rezultat apariţia unor fenomene noi legate de manifestările cu caracter „special” şi ne referim aici în mod explicit la cele cu caracter ritual. Faptul că în peşterile din Transilvania sau Banat nu există astfel de manifestări sau cel puţin nu au fost descoperite depuneri care să poată fi puse în legătură cu viaţa spirituală a populaţiei Coţofeni, poate fi un indiciu în interpretarea acestor descoperiri ca fiind specifice unei anumite grupe sau mai bine spus unui anumit grup de populaţie Coţofeni, la a cărei definire poate fi adăugată şi această componentă a obiceiului de a aduce ofrande în peşteri. Pe de altă parte acest aspect poate reflecta un stadiu al cercetărilor sau o lipsă a explorărilor mai detaliate a endocarstului din zonele amintite. Prezenţa unor locuri speciale, a unor locuri consacrate, sau mai bine spus învestite cu o încărcătură spirituală, existenţa unor tipare în organizarea acestor depuneri, marchează începutul unei tradiţii care se va perpetua timp de câteva generaţii şi va duce în opinia noastră la apariţia necropolelor în peşteri. Desigur că există şi o posibiltate pe care mulţi preistoricieni o adoptă şi anume aceea de a interpreta orice descoperire din peşteri prin prisma depunerilor rituale. Credem că descoperirile trebuiesc analizate cu atenţie şi mai ales cu prudenţă. Este imposibil să stabilim locul individului în acest dialog între vizibil şi invizibil, tiparele sesizate însă cu ocazia analizei acestei descoperiri sunt însă evidente.
Acest fapt este argumentat de recenta descoperire din portalul peşterii Meziad, unde într-un ring de pietre situat în portal, marcat în preistorie cu un bolovan de dimensiuni impresionante, a fost descoperit craniul unui individ cu urme de lovire perimortem, alături de acesta au fost descoperite câteva fragmente ceramice şi oase de animale dintre care unul cu urme evidente de ardere secundară. Întregul complex poate fi datat pe baza fragmentelor ceramice în faza a lll-a a culturii Coţofeni. ideea la o divinitate sub-pământeană, ale cărei atribute nu ne sunt cunoscute dar a cărei importanţă pentru un anume grup al culturii Coţofeni este acum subliniată. Poate că viitoare cercetări să aducă noi contribuţii la ceea ce colegul C. Roman desemna sub noţiunea mai vastă de „geografie sacră”, acest fenomen nu este imposibil iar existenţa lui va trebui cercetată şi dovedită prin noi abordări ale descoperirilor din peşteri şi mai ales din zonele montane. Descoperirile unor astfel de depuneri indică zona Munţilor Apuseni şi mai precis cea a Munţilor Pădurea Craiului ca o zonă „preferată” a acestui grup, nu este exclusă însă posibilitatea ca astfel de descoperiri să apară şi în alte zone cu un endocarst la fel de spectaculos ca cel din zona vestică a Carpaţilor. Fără a avea pretenţia de a fi rezolvat problema atât de atrăgătoare a depunerilor preistorice din peşteri, asupra cărora vom reveni, vom încheia în loc de concluzie cu o parafrază a lui J.P. Bayard după M.Random: „la porte étroite était pour nous ancêtres, celle qui conduissait au lieu le plus sacré de la caverne. La communion avesc les dieux devait se mériter par une progression dificile, symbole de la mutation de l’homme, e sa régénération nécessaire á l’approche du sacré („Ușa îngustă era pentru strămoșii noștri, cea care ducea la locul cel mai sacru al peșterii. Comuniunea cu zeii trebuia câștigată printr-o progresie dificilă, simbol al mutației omului, iar regenerarea lui necesară pentru a se apropia de sacru”).
Cultura Coţofeni (după numele localităţii Coţofenii din Dos, judeţul Dolj) se cunoaşte mai demult. Este o cultură care se formează şi se dezvoltă în perioada de tranziţie, dar în unele părţi ale teritoriului României, şi anume în Banat şi Transilvania, ea durează, în forme evoluate, mai mult. Este răspândită în Oltenia, Banat şi Transilvania. Elemente ale culturii Coţofeni au fost descoperite în ultimii ani şi la răsărit de Olt, ca, de pildă, la Slatina şi la Retevoieşti (lângă Curtea de Argeş). De cultura Coţofeni este legată şi cultura „ceramicii cu împunsături succesive” din Transilvania. Triburile cu cultura Coţofeni au avut o economie cu un predominant caracter păstoresc. Prezenţa râşniţelor de mână documentează şi practicarea agriculturii primitive. Aşezările purtătorilor culturii Coţofeni se întâlnesc deopotrivă la munte, în regiunea de dealuri şi la şes. Unele dintre ele au un caracter sezonier, fiind locuite numai în perioada păşunatului. În mod vremelnic se ocupau şi peşterile. În general, aşezările Coţofeni nu erau întărite, dar cele de pe înălţimi aveau caracterul unor „cetăţui” naturale. Se cunosc însă şi aşezări cu şanţ şi val de pământ, ca cea de la Castrele Traiane (comuna Pleniţa, judeţul Dolj) şi cea întărită prin terasare de la Boarta (lângă Mediaş), fără a exista însă siguranţă că fortificaţiile respective sunt din această vreme. Cele mai caracteristice forme de vase ale culturii Coţofeni sunt ceştile cu o toartă supra-înălţată şi buza oblică, amorfe cu gâtul cilindric şi corpul bombat, strachina emisferică şi cu buza îngroşată spre, interior. Ornamentarea vaselor foloseşte tehnica inciziei, mai rar incrustaţia şi excizia. Sunt răspândite motivele decorative formate din aplicaţiuni în relief, benzi incizate şi umplute cu liniuţe paralele sau motivul-căprior, cel în formă de ramură de brad, „boabele de linte” etc. Originea culturii Coţofeni este locală, ea reprezentând rezultatul unui proces autohton, desfăşurat în special pe fondul Sălcuţa şi Petreşti, la care s-a adăugat participarea factorului răsăritean, a celui sudic (helladic), şi a celui venit dinspre vest şi nord-vest, prin culturile Baden-Pecel şi Vucedol, acestea din urmă pătrunzând, prin unele elemente ale lor de structură şi prin influenţe până în vestul şi sud-vestul teritoriului României. În decursul epocii neolitice s-a lărgit mult, în raport cu epocile precedente, câmpul activităţii productive a oamenilor. Au apărut noi ramuri ale producţiei materiale, care s-au dezvoltat mereu de-a lungul celor trei milenii şi jumătate cât a durat aproximativ neoliticul. Munca în comun a fost şi în acest răstimp un izvor de progres, înlesnind acumularea şi transmiterea experienţelor colective. Colaborarea şi ajutorul reciproc, în cadrul comunităţilor gentilice matriarhale au constituit o forţă a colectivului şi au permis obţinerea unor mari succese în domeniul producţiei. Legăturile de rudenie prin sânge au închegat puternic comunitatea, iar munca în comun, proprietatea comună asupra mijloacelor de producţie şi repartiţia egală a produselor au cimentat relaţiile comunitare. Dar dezvoltarea forţelor de producţie, creşterea productivităţii muncii separarea creşterii vitelor ca ramură de producţie deosebită (prima mare diviziune socială a muncii), cu urmarea firească a dezvoltării schimbului intertribal regulat – au fost cauzele care au determinat, încă din perioada de tranziţie, începutul procesului de transformare a relaţiilor comunitare, aşa cum le cunoscuse societatea primitivă în epoca de înflorire a orânduirii gentilice matriarhale. Spre sfârşitul perioadei de care ne-am ocupat mai sus, se iviseră şi acele condiţii care au făcut necesară apariţia marii familii patriarhale, ca celulă economică, în opoziţie cu ginta. În epoca ce s-a încheiat, au fost create premizele acelor posibilităţi de a produce, nu prin forţele întregii comunităţi ca până atunci, ci prin colective mai restrânse, cum au fost marile familii. Prin aceasta începea procesul destrămării comunei primitive întemeiate pe organizarea gentilică. Procesul a avut o desfăşurare lentă, în condiţii istorice variate.
Și pentru a nu rămâne tributari acestei munci speciale de arheolog al peșterilor, trebuie să-l menționăm pe Emődi János, cunoscut și ca „Jancsi bácsi” pentru apropiaţi, care este una dintre proeminentele figuri ale arheologiei peşterilor bihorene. Animat de o pasiune vie pentru arheologia „lumii de dincolo” – a peşterilor nu numai din Apuseni, ci şi din alte zone, „Jáncsi bácsi” a avut grijă să recupereze cu tenacitate şi profesionalism materiale care altfel s-ar fi pierdut şi mai ales a avut grijă ca informațiile despre aceste descoperiri să vadă lumina tiparului în diverse publicaţii. Nu se poate face o cercetare actuală fără o raportare la opera de peste 40 de ani a arheologului orădean. Privaţiunile de tot felul din perioada „marilor realizări ale socialismului”, dificultatea unor cercetări (amintim aici doar cercetările din peştera Izbucul Topliţei), nu l-au făcut să renunţe la pasiunea sa. Arheologia transilvăneană îi datorează definirea unor orizonturi culturale deosebit de importante pentru cunoaştera preistoriei acestei zone – ne referim aici la grupul Roşia sau la grupul Igriţa, descoperirea aşezării de la Tăşad sau recuperarea unei importante părţi a depozitului de la Cioclovina – și sunt numai câteva dintre reuşitele unui om pasionat de arheologia şi istoria locului, pe care dorim să îl omagiem prin această contribuţie la cunoaştera arheologiei peşterilor. Cultura Coţofeni este una dintre cele mai reprezentative culturi ale Epocii Cuprului transilvănean, descoperirile atribuite acesteia acoperă un spaţiu geografic imens ilustrat prin cele 15002 de puncte cu descoperiri dintre care 686 aparţinând spaţiului transilvan. Spiritualitatea acesteia este una deosebită cu manifestări foarte diferite şi în acelaşi timp specifice unor anumite zone. Din literatura legată de arheologia peşterilor, rezultă că depuneri cu caracter cultic atribuite acestei culturi sunt puţine, cele peste 54 de peşteri cu materiale Coţofeni, analizate de S.M. Petrescu, au fost incluse în categoria mai largă a adăposturilor cu caracter sezonier. De altfel în capitolul Vl, al lucrării sale, amintitul cercetător distinge pentru endocarsul bănăţean patru tipuri de funcţionalitate a peşterilor din zona avută în vedere.
Situaţia pare a fi similară şi pentru Transilvania Sud-Vestică, unde C. Roman identifică nu mai puţin de nouă tipuri de funcţionalitate a endocarstului, dar pentru Epoca Cuprului nu sunt cunoscute decât locuiri sezoniere. Majoritatea descoperirilor amintite se concentrează în zonele din portalul cavităţilor, care oferea de cele mai multe ori un adăpost sigur şi simplu de utilizat.
Lasă un răspuns