Bookfest – pentru cine bat clopotele?

Prima manifestare amplă a cărții, după pandemie, s-a numit BOOKFEST, un târg de carte organizat la ROMEXPO, în Pavilionul B2, de Asociația Editorilor din România, care l-a anunțat ca pe un eveniment epocal, dat fiind că este un târg de carte internațional, invitatul de onoare fiind în acest an Japonia, cu un stand aparte, ca un stup de albine – o schelă de paravane din lemn și pânză. I-am dăruit și eu cartea Filmul japonez. Deși au fost anunțate cu surle și turle, nu am văzut edituri străine participante, în afara veșnicului stand al editurii „Teșu”, care are pe el steaua lui David, adică stema Israelului. Da, el reprezintă Israelul, dar vinde tot cărți cu Bulă!!!

Totul s-a vrut a fi grandios, cu 400 de edituri participante, așa s-a anunțat, dar în realitate au fost un sfert, fiindcă însuși numărul editurilor din România, cotat al câteva mii în anii ’90, a ajuns la un sfert. Editurile au dat faliment în progresie galopantă. Cele mai cu moț, cu standuri ample, au rămas aceleași, Humanitas, Nemira, RAO, Polirom, Litera, Trei, Paralela 45, dar și ele, se știe, șchioapătă, sunt semifalimentare, faimoase fiind procesele pe care le-au avut și le au pentru împrumuturile de la stat. Nemira e campioană. Să nu ne-mirăm că editurile mici au dispărut sau sunt doar cu numele.

Care este cauza acestei crize a cărții în România? (…) Foarte multă maculatură. Băteau clopotele deasupra târgului, sunet vrăjit care îmi amintea de lansările pe care le făceam odinioară împreună cu Marin Preda, Mircea Ciobanu, Marin Sorescu, Mircea Sântimbreanu, Ion Țugui, Iosif Sava, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, George Pruteanu, Mircea Micu, Fănuș Neagu, Puși Dinulescu, Mircea Ghițulescu și mulți alții, nume pline, de crai și crăițe, care au lăsat în urma lor o operă. Cei pe care i-am întâlnit azi, nici nu contau în epoca de glorie a literaturii române, erau second hand. Acum, fiindcă rândul crailor de carte împărătească nu mai există, și nici un cult pentru ei, au trecut în față acești neica-nimeni, acești autori second-hand. Rar mi s-a întâmplat să vă atâtea epave la un loc! Și bucuria epavelor era nemăsurată, lansau cărți în prostie, vorbeau interminabil la microfoane, petreceau în draci cu poșircă adusă de acasă, totul cu o inconștiență crasă, mândri că ei reprezintă literatura română! Ce trist! Ce ridicol! De ce? Fiindcă nu mai au nici un criteriu de comparație. Ce fel de târg este Bookfest, dacă gașca Patapleșanu l-a băgat pe Eminescu în debara? În afară de cărțile despre el ale lui Vatamaniuc, de la Editura Saeculum, și de cartea mea Shakespeare și Eminescu, nu am mai văzut la standuri numele poetului. Ori un târg de carte fără Eminescu este o tragedie! Ce s-a pus în loc?

Cât am stat acolo, am răsfoit multe cărți de-ale epavelor și am citit pasaje! Nu sunt agramate, dar sunt scrise fără talent și fără cultură. Deci nici măcar talent nu au, care în România e pe toate drumurile, ce să mai spun de viziune! Toate sunt tributare unor șabloane învechite, fac de rușine literatura de calitate. Sunt autori nu de cărți, ci de broșurele, tipărite prost și fără gust. Cineva mi-a citit o romanță din broșurica lui, în stilul poeziei Aici sosi pe vremuri. L-ai citit pe Ion Pillat?, l-am întrebat. Ce rost are să mai scrii așa ceva, când el a făcut-o genial? Când scrii poezie, trebuie să faci istoria poeziei, să concentrezi în cartea ta tot ce este important în poezia lumii, ca să vii cu ceva nou. Când am scris Homo Novus, subintitulat „romanul viitorului”, am vrut să aduc ceva nou în literatură. La ce folosea contribuția mea dacă eu încercam să scriu în stilul lui Flaubert, Dostoievski sau Rebreanu? Am creat o literatură nouă în cărți ca Sanctuar, Armaghedon revelat, Civitas Innocentiae, Buharia sau Mascații, în speranța că mulți cititori de mâine vor avea nevoie de ele, le vor descoperi.

Dar literatura veleitarilor este dominantă azi și inevitabilă. Ei dovedesc că „românul s-a născut poet”. Am citit cartea Darul meu a poetei Ioana Voicilă Dobre. Ea își înșiră stările de dragoste pentru un iubit imaginar. Poeta își exprimă trăirile sincer, dar într-un limbaj veleitar, într-un stil deja vu. Nu poate concura poezia universală, nici măcar poezia lui Vlahuță sau Minulescu, fiindcă e lipsită de umor, dar scrie în draci și publică, are numeroase cărți, fiindcă asta e viața ei. Pentru ea, poezia este modus vivendi. Dar ce, pentru Baudelaire nu a fost? Nici nu-i pasă că scrie o poezie proastă, depășită, neinteresantă, dar o face fiindcă altfel nu poate trăi. Sunt mulți veleitari care simt nevoia să scrie ceea ce au trăit cândva și să publice. Sigur, e mai bine să scrii poezie, fie și proastă, decât să ucizi, să faci rău, să-i furi vecinului capra. Acest tip de literatură este școlăresc, lipsit de viziune, consumându-se în marginile unui realism banal. Mai îndrăzneață este Geni Căprioară, cum ar fi mai potrivit să se numească autoarea nuvelei Căprioara și a romanului Clavecinul bine temperat, care nu este despre Bach, ci despre varii întâmplări legate de destine complicate, de boli și iubiri imposibile. Cazuri diverse descrise cu o anumită tehnică literară, care denotă a experiență în ceea ce privește montajul povestirii, pentru a crea un fel de suspans psihologic. Meandre banale, realiste. Dar nu ca la Eliade, unde banalul dă în fantastic, ci banalul rămâne banal, cu vibrații popești, cu iz misticoid. Astfel de cărți de duzină nu au valoare. Oricât de interesant ar fi subiectul, nu te captivează literar. Sunt cărți făcute pentru defularea autorului. El scrie, el publică, el își cumpără cărțile, el le citește, el le face cronica. Veleitarii nu-și fac probleme de comunicare, fiindcă se citesc între ei.

Aș mai putea numi Bookfest un târg al veleitarilor! În volumul Starea națiunii dedic multe pagini acestui subiect, iar Bookfest-second hand îmi confirmă faptul că un mare pericol pentru viața literaturii române îl constituie invazia veleitarilor, care țin literatura în loc, ba o dau înapoi, fiindcă ei se consideră frustrații ei și caută acum să recupereze! Cei care nu au fost în față niciodată, care au mâzgălit foi de jurnal ținute la sertar, acum au țâșnit nestingherit din tranșee, dar tot în haită, în gașcă, fapt valabil și pentru mass-media în general.

Nu avem nici o șansă să înaintăm, omul de talent ori este nevoit să plece, ori să rămână și să accepte această prostituare, absorbirea în păienjenișul veleitar, să vadă ce se întâmplă. Măcar să aibă materie primă, să salveze reportajul. Mă așteptam să văd o invazie de parangheliști, da, au fost ceva, dar grosul l-au constituit veleitarii. Colaborarea dintre parangheliști și veleitari, cred că e cea mai originală pagină a unui Salon de carte internațional!

Curiozitatea mea, aceea de a descoperi cititori noi, în special tineri, nu a fost satisfăcută. În cinci zile de târg, nu pot să mărturisesc aici care este pulsul cititorilor de azi, cine sunt, ce-i interesează, ce vor să citească? Nimic.

Ori lipsa de cumpărători înseamnă moartea editurilor, respectiv moartea cărții! Sigur, eram pregătit pentru o asemenea realitate. Am comentat nu o dată informația furnizată de Eurostat (Serviciul de statistică al UE) că 93, 5 % din populația României nu cumpără nici măcar o carte pe an! Și Bookfest este o confirmare! Confirmarea unei prăpastii, între nivelul editorial al cărții, la standarde mondiale, și rămânerea în urmă, alarmantă, a educației, a culturii de masă.

E cea mai acută problemă a României. Cu podurile și drumurile ne mai descurcăm, fiindcă ne-am învățat cu hârtoape și cu mașini parcate pe trotuare, cu scumpirile de orice fel o ducem teleleu, până și cu războiul din țara vecină ne-am obișnuit, ne-am obișnuit și cu minciunile și corupția guvernanților, dar cu moartea cărții nu ne putem obișnui, este un pericol capital. Ea este imaginea prostiei care conduce România. Degeaba țara are scriitori geniali, degeaba editurile se pregătesc să-și prezinte la înălțime roadele, așa cum fac unele edituri de excepție, precum „Baroque Books & Arts”, care e axată pe autori străini, fiindcă „autorii români nu se vând”, sau Editura Saeculum, care publică minuni istorice, ea reprezintă românismul în stare pură, dacă populația României nu este cultivată, dacă nu se face o politică de școlarizare serioasă a elevilor. Mai includ aici opinia unui cititor căruia i-am dăruit o carte, Mort după America. Părerea lui despre criza analfabetismului din România este că până la guvern, care este lipsit de intelectuali, de oameni de cultură, de repere morale, te mănâncă sfinții. Cine sunt sfinții? Părinții. Ei sunt primii vinovați de ceea ce se întâmplă. De ei, de părinți, depinde ca odraslele lor să citească. Ei ar trebuie să le impună copiilor cartea.

Mai există o opinie pusă pe seama tehnicii computerizate, cum că apariția internetului în viața copiilor, i-a îndepărtat pe aceștia de școală, de carte. Asta nu justifică faptul că guvernanții nu trebuie să se ocupe de instruirea noii generații. Și instruirea trebuie să înceapă cu ei, fiindcă, așa cum sunt acum, sunt monumente de incompetență. Nimic nu împiedică faptul ca educația de bază, alfabetizarea, să se desfășoare în paralel cu instruirea ciberentică. Poți să pui mâna și pe carte, și pe internet, așa cum strămoșii noștri stăteau într-o mâna cu Biblia, iar în cealaltă mână cu plugul sau cu sabia! Însă nu poți să folosești internetul dacă nu ești școlarizat, cum îl folosești, dacă nu știi să citești? Altfel devii sclavul lui. Tu, omule, trebuie să fii stăpânul internetului, nu să ajungi dependent de el. Ori această calitate a independenței nu se poate obține decât prin carte, prin școală.

România de mâine se face nu cu drumuri și poduri, ci, înainte de toate, cu Cartea. Ea este cu adevărat poarta de vizită a națiunii. Te uiți la primul-ministru cum vorbește/gândește sau la șefii de partide, și îi plasezi automat în cei 93,5 la sută de semianalfabeți cu internet! Nu-i de mirare că de la Ponta la Ciucă guvernanții sunt acuzați de plagiat! Plagiatorii conduc România! Sigur, ei sunt aleși, dar nu de majoritatea românilor, care nu merg la vot, dimpotrivă, emigrează în masă.

I-am propus unui editor, acum vreo lună, să luăm un stand împreună, fiindcă el tot are Editura „Ghepardul”. Sigur, un stand de câțiva metri pătrați ajungea la patru mii de euro. Dar mi-a răspuns scurt pe doi: „Nu sunt librar!” Păcat!, i-am răspuns la rându-mi. Cine nu știe să vândă o carte, nu știe nici s-o cumpere, nici s-o editeze, dar mai ales nici s-o scrie, fiindcă trebuie să știi cui te adresezi. Toate se leagă când este vorba de un târg de carte, el este o mare gridophanie, un prilej de întâlnire a scriitorilor cu cititorii lor! Târgul este confundat cu o vânzare de cărți, cărți gen „Bulă”, nu cu o sărbătoare a cărții, implicit a scriitorilor, care sunt vedetele lui.

Această motivație neserioasă, care îl jignește pe librar, mi-a amintit de Book Expo America, pe scurt BEA, cel mai mare târg de carte american și mondial. Acolo mi-am lasat cartea Brancusi in America, normal, ediția engleză, și am trăit cu adevărat ce înseamnă sărbătoarea cărții. Acolo librarul nu există, fiindcă acest gigantic târg nu este cu vânzare, toate lansările se fac în prezenta autorilor care dau autografe, iar cărțile sunt oferite gratuit. Sunt și cărți scoase în faza de corectură, pe care editura scrie: „Uncorrected advance copy – not for sale”. Nemaivorbind de problema cheie, agentul literar. Un editor nu discută cu un scriitor direct, ci prin agentul literar. Acesta se ocupă de tot ce înseamnă rețeaua de editare și difuzare a cărții. În România, un asemenea pilon de bază nu există. Sistemul editorial nu poate funcționa sănătos fără agent literar. BEA este cea mai usturătoare palmă care i se poate da lui Bill Gates, marele bilionar profet, care a prevestit moartea cărții, și unde, în America, unde cartea este prețuită ca o regină. Sau poate că prevestirea lui e valabilă pentru România?!

Celor interesați de acest subiect, le recomand volumul Starea națiunii, prezentat de mine la Bookfest, în care am inclus două ample texte despre BEA și, în contrast, „Gaudeamus”. Care e geamăn cu Bookfest, oricum, în amândouă se reflectă drama cărții în România, care se numește slaba putere de cumpărare a cititorului român, pe fundul lipsei de educație a tinerei generații. O educație care trebuie să se facă pe bază de carte, nu de țăcăneală pe iPhone. Iar guvernul este obligat să facă reforma învățământului, să arunce în aer mafia din Ministerul Educației și să simplifice total drumul până la a-i canaliza elevului talentul.

Repet, aș fi dorit să cunosc tineri cititori. Să-i întreb ce fel de carte ar dori să citească? Am conștiința împăcată că toate cărțile pe care le-am dus la târg, le-am dăruit. De mult, de vreo 20 de ani, am spus că nu vreau să mai iau un ban de la cititorul român. E adevărat, cărțile mele nu au un tiraj suficient. L-am rugat pe Orban, când era prim ministru, să scoată un tiraj mulțumitor din Charta Moralia, și să o ofere guvernanților, fiindcă ceea ce le lipsește este morala. Am întocmit această carte, pe bază de paremii, visul lui Brâncuși, pentru ei! Dar a refuzat acest gest, ca și multiplicarea manualelor, pe care le-am oferit Ministerului Educației, o mafie greu de eradicat, fiindcă reforma învățământului trebuie să înceapă cu dizolvarea acestei mafii. Altfel, vom mai vedea și de acum înainte, zeci de ani, imaginea sinistră de la „Gaudeamus”, unde se vinde carte la kilogram cu 5 lei (la Bookfest se vinde și cu 3 lei)! E inadmisibil să vezi așa ziși-scriitori care vând la standul lor cărți despre Bulă sau pornografie! Și o fac de zeci de ani. Am întrebat la editura „Trei” pe șefa vânzărilor dacă din cele trei mii de cărți pe care le expune există vreo una necomercială? S-a consultat cu colegi ei și mi-a răspuns sincer, nu, nu există. Așadar, consumismul a transformat și cartea în marfă. Difuzorii consideră că acesta este nivelul cititorului român. Adică îl coboară la groapă, în Las Fierbinți, după modelul criminal al postului PROtv. Fiecare editor și scriitor este dator să ridice cititorul la idee, nu să-l coboare în latrina literară.

Este umilitor! Acum, când prețul hârtiei s-a dublat fața de anul trecut, era nevoie de o implicare a guvernului, implicit a Ministerului Culturii, ca măcar cărțile lansate în premieră să se ofere gratuit! Toate acestea nu sunt un secret. Nu le-am dezvăluit doar acum, ci le scriu de zeci de ani și le-am spus și la târg, la microfonul care mi s-a dat la sala Agora, când mi-am lansat cartea Homo Novus și am prezentat și alte cărți. O mică armată de scuturi protectoare. Pentru cine am scris eu aceste cărți?, am întrebat asistența. Unde sunt cititorii care să le deschidă? Am trăit ani mulți în Manhattan, în focusul culturii mondiale, am făcut din biblioteca Barnes&Noble a doua mea casă, am scris cărți cum nu s-au mai scris în limba română, fiindcă le-am scris mereu cu fața spre țara mea, să arunc sămânța lor în brazda de acasă, dar aici, acasă, lucrurile s-au degradat, nu s-a creat un nou public cultural, noi spectatori de teatru, noi melomani, noi iubitori ai cărții, lucrurile au mers din rău în mai rău, iar Bookfest este oglinda acestei situații nefericite.

Și iar am auzit bătând clopotele. Băteau pentru veleitari? Nu, ei sunt nemuritori. Băteau pentru moartea lebedei, adică a cărții. Așa se va întâmpla dacă nu se petrece o revoluție radicală, să se schimbe din țâțâni sistemul editorial, și dacă nu are loc reforma educației. Actualul sistem disfuncțional este pentru bucuria nebunilor, adică a veleitarilor! Mi-e milă de adevăratele talente și de geniile necunoscute ale României. Pe acest fundal, am văzut tineri în chip de îngeri care zburau spre Apus.

Mai este drum lung în România până departe, dar cel mai sigur este că acest ideal despre care scriu aici nu se va atinge niciodată. Se aruncă bani în prostie datorită lipsei de logică a guvernanților pe tot felul de afaceri colaterale, iar cartea, care este simbolul spiritualității, este ignorată! Să iubim cartea! Și să-i iubim pe cei care ne critică, fiindcă fără Spirit Critic, țara moare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*