Marțea a treia de la Sărbătoarea Paștelui este ziua în care în județele dunărene ale Munteniei se celebrează „Caloianul” sau „Scaloianul”. Obiceiul „Caloianului” este foarte apropiat de mitul din Miorița sau din Evanghelii, dar și din povestea jocului aprins al călușarilor. Caloianul (în greacă kalos = „bun” și Iani = „Ioan”), este o datină însoțită de cântec, care sărbătorea la origine mitul zeului naturii (simbol al vegetației care moare și reînvie; dar și al omului, al cărui suflet revine periodic într-un nou corp, ca o nouă „frunză”, în marele Pom al Vieții, conform credinței geto-dace). Oamenii bisericii, pentru a elimina zeul păgân (și ideea de renaștere, ceea ce ar schimba optica asupra vieții umane a fiecăruia), l-au asimilat cu Ioan Botezătorul, astfel că data caloianului a fost fixată în proximitatea solstițiului de vară (24 iunie). Unii cercetători spun că numele de Kaloian (Skaloian) vine de fapt de la slavul „Kalenu”, care se traduce „de lut” (din lut), fiind o formă mai credibilă. Obiceiul este practicat de copii, într-o zi fixă (a treia marți sau a patra joi după Paști ori după Rusalii) sau, mai târziu, în orice zi secetoasă din an. Obiceiul are o terminologie populară bogată („Iene”, „Scaloian”, „Ududoi”, „Murmuliță de ploiță”, „Tatăl soarelui”, etc.) și este cunoscut numai în sudul României, în Oltenia, Muntenia, Dobrogea și sudul Moldovei, unde seceta era mai frecventă. Unii spun că acest nume de „Caloian” este o denumire adaptată după numele lui Ioniță Caloian, împărat vlaho-bulgar, urmaș al valahilor Petru și Asan, din Dinastia Asăneștilor. Scaloianul aparține numai culturii de pe Valea Dunării inferioare care s-a extins înspre vaile tuturor râurilor din sudul Carpaților cu precădere în zona unde au fost centrele regatelor getice. Descrierea acestui obicei așa cum era prin anii 1945 este următoarea: pregătirile începeau la Paște când se adunau cu grijă cojile de la ouăle vopsite (ouă roșii, simbol al sângelui Mântuitorului, al sacrificiului acestuia) sau încondeiate ce se consumau la mesele Pascale; a doua marți după Paște se formau echipele din copiii de până la 14 ani sub îndrumarea bunicilor și mamelor (în fiecare sat se formau două-trei echipe, nu mai multe); în cea de a treia marți după Paște se începeau pregătirile. Se aducea pământ galben (lutos) din gropile satului (nu exista sat fără asemenea gropi de extragere a pământului galben).
Pământul galben se frământa cu apă neîncepută adunată de la trei fântâni. Apa neîncepută era apa scoasă din fântână înaintea zorilor de zi (înainte să cânte cocoșii). În după amiaza zilei respective se forma (fabrica) un chip omenesc din lutul preparat și se gătea acest chip cu cojile de ouă de la Paști, se făceau ochii cu coji albastre, sprâncene cu coji negre, gura cu coji roșii, îmbrăcămintea din diferite culori, etc. Se adăugau flori diferite. Numai fetele făceau aceste pregătiri. După asfințitul soarelui fetele puneau chipul într-un sicriu sau pe o mică targă pregătită din timp. Noaptea de marți /miercuri se începea priveghiul la care participau numai fetele și una-două bunici. Miercuri, prima persoană care venea cu flori și lumânare (ca la mort) era Mama Moașă (legătura ciclică viață-moarte). După ea veneau și alți copii sau chiar femei, mame sau bunici, aduceau flori din hârtie creponată confecționate în casă și două fire de flori din grădină („ca la mort”). Nu exista casă țărănească fără grădina cu flori; erau o mândrie a satelor românești, unde se întreceau fetele și femeile în a găti grădina și a o face cea mai frumoasă dintre toate. Astfel excela grădina bisericii, a școalei, a băncii sătești și a primăriei. Satul de la un capăt la altul era un adevărat spectacol: grădini de flori, livezi cu pomi fructiferi îngrijiți, holde bogate, vii încărcate de muguri roditori, case văruite alb strălucitor, garduri înnoite, șanțuri curățate, podețe reparate și lavițe (băncuțe) noi la porți sau la intersecția ulițelor, unde erau și troițele. Acum totul s-a schimabt. Tradițiile altădată de neclintit au fost uitate, iar grădinile de flori nu prea mai sunt. Tradiția era ca miercuri să se jelească „Scaloianul” precum un mort. După amiază se forma cortegiul unde luau parte și băieții: unul era popa, altul dascăl, alții patru erau ducătorii, iar ceilalți erau pur și simplu însoțitori, parte a cortegiului funebru.
Cortegiul format pleca din curtea casei unde se făcuseră pregătiri cu jelirea de rigoare, cu bocitoare, cu cruce și steag, o imitare a unei înmormântări adevărate. Se pleca din curte și se făcea preumblarea Scaloianului pe la porți. Miercuri la prânz veneau în sat toți oamenii din câmp, Joi era zi nelucrătoare. Cortegiul cu Scaloianul preumblat se îndreptă spre câmp unde erau lanurile de grâu verde; se oprea la capătul locului cu grâul verde cel mai mănos și se împărțeau toți copii în grupuri de câte doi. Se făcea ultima jelirea și ultimul bocet. Apoi se trăgea la sorți primul grup de doi copii care ascundeau Scaloianul în lanul de grâu verde. Ceilalți copii se întorceau cu spatele, se spunea că orbește cel de se uita. Își acopereau fața și așteptau până cei care au ascuns Scaloianul ieșeau din lan și strigau: „Scaloianul se uită la asfințit!” Plecau doi să caute și dacă îl găseau, atunci îl ascundeau ei și când ieșeau din lan strigau „Scaloianul se uită la asfințit”. Dacă nu îl găseau, atunci ieșeau din lan și strigau „Scaloianul se uită la răsărit” și tot așa până la ultimul grup de căutători. Apoi Scaloianul, la asfințitul Soarelui, era condus spre sat, dar fără cortegiul inițial. Când ajungeau în casa de unde plecase, Scaloianul se depunea pe prispa casei și se priveghea de fete, care puteau dormi, iar Joi, în zori de zi când se îngâna noaptea cu ziua, fetele puneau lumânări în jurul Scaloianului și porneau cu el la gârlă. Acolo aprindeau toate luminările și dădeau Scaloianul pe apă. Toată gârla se umplea de licărul lumânărilor de la toți Scaloienii din toate satele de pe malurile gârlei. Era ceva înălțător! Joi, se revenea acasă unde cu mic cu mare participau la pregătirea pomanei Scaloianului. Se făceau plăcinte, ciorbă de pasare cu tăiței, friptură de găină, se pregătea vin cu miere. Pe la ora prânzului se punea masa pe rogojini întinse în curte sau la stradă, se acopereau cu fețe de masă. La pomană participau toți copiii, mamele și bunicile precum și bărbații adulți care nu pierdeau ocazia de a bea un pahar cu vin și de a discuta despre muncile campului. Se mânca pe săturate. La pomană participau multe gospodine, dar participa la masă toți doritorii, pentru că era mâncare pentru toți și bărdacele cu vin circulau din mână în mână. În capul mesei era invitată Mama Moașă, care dădea tonul începerii mesei. În fiecare sat era o Mama Moașă, iar la comună era Moașa Șefă, doftoroaia. După terminarea mesei ieșeau toți la drum unde se socotea apă din puț (fântână) și se stropeau cu apă pe picioare: A doua zi, vineri, erau paparudele, când copii de țigani în pielea goală, încinși cu fuste din bozii verzi înșirate pe ață, umblau din poartă în poartă și jucau paparuda. Gospodinele îi stropeau cu apă și le dădea câte un ciurel de porumb sau grâu.
Scaloianul era mai răspândit în zonele unde au fost culturile eneolitice Boian și Hamangia din sudul țării. Posibil să fie vorba despre o tradiție religioasă păgână din preistoria daco-geților (omul-frunză, cel ce cade ca frunza toamna în pământ, iar primăvara reînvie, „urcând” într-o nouă frunză din Pomul Vieții). Preoții erau rău porniți împotriva Scaloianului și îl aruncau, acolo unde îl vedeau, dar țăranii săreau în apărarea copiilor pe motiv că era o joacă de copii și nu era ceva serios. Dar eu cred că în trecut era o tradiție practicată de adulți, iar impunerea creștinismului a făcut ca să rămână un obicei „mascat” într-o aparentă joacă de copii. Existența în acest ritual a unui copil înveșmântat în popă dovedește că a fost o tradiție religioasă care s-a adaptat vremurilor și a supraviețuit, ducnd pe mai departe credința în nemurire a geto-dacilor. Apariția în eveniment a Mamei Moașa, o personalitate foarte respectată în lumea satului românesc, denotă faptul că tradiția este străveche și are legutură și cu nașterea, nu numai cu moartea. Printre cele mai vechi meserii din lumii este și aceea de „Moașă”. Moașa a fost și prima preoteasă a lumii, deoarece este cea care l-a descoperit pe Dumnezeu (minunea, nașterea, viața). Când apare suferința și mila, când copilul nou născut moare sau moare mama la naștere, sau mor amândoi, moașă este prima persoană din lume care cunoaște această milă și compasiune Ea este cea care lăcrimează, plângând durerea și neputința omenirii, iar când are speranța și lupta, când reușește, atunci moașa este cea care l-a descoperit cu adevărat pe Dumnezeu. Noi suntem creștini. Credința noastră a evoluat mult față de timpurile trecute. În satele românești încă era tradiția ca lampa și focul în vatră sa fie aprinse de bunică sau mamă, ori o persoană feminină. Bărbații aprindeau orice foc din afara casei; femeile nu făceau asta. Erau reminiscențe din trecut când femeia era capul familiei și stăpâna vetrei. Scaloianul este o zeitate păgână, un idol, pe care creștinismul nu a putut să îl încadreze, dar nici să îl elimine. Chiar și Moș Crăciun a devenit un înger al Domnului și a fost asimilat sărbătoririi Nașterii Domnului și introdus în primul calendar creștin întocmit de un geto-dac, Sf. Dionisie cel Mic sau Exigul originar din Silistra/Dârstor. Cu Scaloianul nu s-a putut face nimic poate din cauză că este mai vechi decât Moș Crăciun, probabil vine din zorii omenirii. Sper că specialiștii în trecutul omenirii să caute ce ascunde acest obicei pe cale de dispariție. Trebuie avut în vedere că istoria Europei nu a început nici cu Grecia și nici cu Roma. Primile treburi care s-au așezat în Atica cu cca 1500-2000 ani î.Hr., dar au găsit acolo triburile pelasge care plecaseră de la Dunăre și Charpathos cu multe secole mai devreme.
O altă modalitate de abordare a acestui obicei este aceea de a lua Caloianul (o păpușă (idol) confecționat din lut și împodobit cu flori) și a-l îngropa în cadrul unui ceremonial tradițional, cu bocire, pomană și masă. Ca număr în cadrul unui ritual se pot face de la unul până la nouă exemplare (conform principiului lui IO: „Când unul se învârtește, celelalte nouă curg”). După trei zile „Caloianul” era dezgropat, adus în sat și bocit din nou, pe tot drumul către apa în care urmează să fie aruncat (fântână, puț) sau pe care este lăsat să plutească (râu, baltă, lac). Odată încheiată această ceremonie, toate fetele participante se adunau la casa uneia dintre ele pentru a face „ghizmanul” (o plăcintă) și alte mâncăruri, la care îi invitau pe flăcăi și pe ceilalți săteni, pentru a se ospăta din pomana caloianului. Adesea, cu această ocazie se cânta din fluier și cimpoi, făcându-se horă și joc, până seara târziu. Textul poetic este o invocație pentru ploaie și urare de belșug. Se cântă pe o melopee cu ambitus redus, cu profil ascendent, în valori ritmice egale.
Cântecul Caloianului: „Iene-Iene, Caloiene,/ Ia cerului torțile/ Și deschide porțile,/ Și pornește ploile,/ Curgă ca șuvoile,/ Umple-se pâraiele/ printre toate văile,/ Umple-se fântănile,/ Să răsară grânele,/ Florile, verdețele,/ Să crească fânațele/ Să-s-adape vitele,/ Fie multe pitele”.
Sau se cântă pe melodie de bocet local, cu formă liberă improvizată: „Iene, Caloiene!/ Tinerel te-am îngropat,/ De pomană că ți-am dat,/ Apă multă și vin mult/ Să dea Domnul ca un sfânt,/ Apă multă să ne ude,/ Să ne facă poame multe!”.
Caloianul coincide cu o perioadă climaterică din an de mare însemnătate pentru încolțirea și creșterea culturilor, având drept scop asigurarea unor condiții normale de precipitații naturale. Apa care este simbolul vieții, este invocată pentru a obține fertilizarea pământului și fecunditatea animalelor, cu scopul obținerii belșugului pentru țărani. Acesta este sensul mistic al ritualului.
La origine caloianul a fost un ritual de inițiere, probabil de sorginte tracă, peste care s-a suprapus ulterior un ritual al aducerii/alungării ploilor. Ca ritual asemănător, romanii obișnuiau să-l invoce pe Jupiter pluvius în sărbătorile robigale. Obiceiul Caloianului a fost foarte răspândit până pe la mijloculul secolului al XX-lea, în ultimul timp estopându-se.
Lasă un răspuns