Nebunii vor război…

În actuala atmosferă războinică, cu focarul în Ucraina, declanșată de anexarea forțată a Crimeii la Rusia, când Ucraina s-a dovedit vulnerabilă și a generat o nouă scenă de război, dovadă războiul actual fratricid dintre Rusia și Ucraina, când toate țările civilizate sancționează Rusia, iar Rusia le înfruntă pe toate, amenințându-le cu arma atomică, prinzând curaj când vede cât de speriați și lași sunt „aliații”, când Republica Moldova cere amplasarea de trupe NATO pe teritoriul ei, iar Finlanda și Suedia vor să adere la NATO, când spiritele din toate direcțiile sunt inflamate, când flancul estetic este bine ocupat de trupe străine, când maimuțoii de la București se bagă în ciorbă, cheamă rezerviștii sub arme, angajează România pe o cale nefastă, sprijinindu-se de cârjele UE și NATO, când dreapta și stânga, din interior și din afară, sunt în acord, așadar, când toată lumea vrea război, în aceste condiții, deci, am revăzut faimosul film al lui Oliver Stone, Platoon / Plutonul (1986), pe care îl recomand și celor cu mintea înfierbântată, să vadă ce înseamnă războiul dacă nu știu, fiindcă nu știu, altfel nu s-ar aventura în afirmații belicoase total hazardate și iresponsabile.

În Platoon este vorba despre demența războiului, despre absurdul de a ucide și de a fi ucis. Victimele sunt întotdeauna cei inocenți. Oliver Stone face această demonstrație pornind de la cazul unui tânăr american naiv, Chris Taylor (Charlie Sheen), care renunță la facultate și se înrolează voluntar pe frontul din Vietnam.

La sosirea pe front, el descoperă repede că prezența sa este neglijabilă, neimportantă, fiind considerat în plus pentru ceilalți soldați, întrucât el este boboc, nu a luptat încă, în timp ce ei au intrat în foc, au simțit efectele luptelor. Plutonul lui Chris are doi subofițeri, unul total irascibil, prost-temperat, cu fața plină de răni cicatrizate, Robert Barnes (Tom Berenger), și celălalt mai plăcut, mai cooperant, Elias Grodin (Willem Dafoe).

Soldații au și ei simpatii diferite, iar conflictul din sânul plutonului se declanșează atunci când are loc o crimă ilegală pe fondul unui raid într-un sat. Pe măsură ce războiul continuă, Chris este tot mai stresat, până ajunge la un colaps psihologic. Și, în timp ce luptă pentru supraviețuire, el își dă seama curând că se află în mijlocul a două bătălii, conflictul cu inamicul și conflictul dintre bărbații din plutonul lui.

Plutonul este format, normal, din războinici naivi, jucați de actori foarte tineri, care aveau mai apoi sa devină, unii dintre ei, staruri. Principalii actanți sunt Keith David, Forest Whitaker, Francesco Quinn, Kevin Dillon, John C. McGinley, Reggie Johnson, Mark Moses, Corey Glover, Johnny Depp, Charlie Sheen, dar filmul numără un foarte mare număr de figuranți, pe rol de carne de tun.

Oliver Stone a realizat, cu un buget de doar șase milioane de dolari, un film de mare efect (a avut în primul an de difuzare încasări de peste 135 milioane de dolari), fiindcă aduce în prim-plan o latură mai puțin cunoscută a acestui război, cruzimea soldaților americani,  bestialitatea cu care îi torturează pe vietnamezi. Până atunci filmele americane despre războiul din Vietnam îi arătau pe americani ca pe niște domni, numai în postura de victime, aici ei sunt nu numai victime, dar și călăi. Este o nouă viziune, mult apreciată. Dovadă că filmul a avut opt nominalizări la Oscar, câștigând premiile pentru cel mai bun film, cea mai bună regie, cel mai bun sunet și cel mai bun montaj.

De fapt, Stone realizează apocalipsa pe pământ, un model de masacru, de luptă absurdă, fără nici o cauză, fără nici un ideal. Dacă în Apocalypse Now (1979), Coppola încercă o parabolă asupra destinului, luând ca pretext tot războiul din Vietnam, Stone ne introduce direct în coșmarul luptelor, de un realism feroce. Una dintre bătălii se duce pe ploaie, în mocirlă. Ea amintește izbitor de Bătălia de la Călugăreni, realizată de Sergiu Nicolaescu în filmul Mihai Viteazul (1971), în aceleași condiții de mocirlă, de mlaștină, de sacrificiu absurd.

Și la Oliver Stone realitatea întrece imaginația. Nimeni nu înțelege de ce se duce acest război, de ce se ucid unii pe alții. Fiindcă înfruntarea este nu numai între americani și vietnamezi, care se masacrează reciproc în jungla Vietnamului, ci și între americani, între soldații plutonului. Ba înfruntarea dintre sergenți, declanșată de uciderea fără motiv a unei femei care își apăra cu vorba fiul, duce la moartea unuia dintre ei. În urmărirea din junglă, unul, cel mai ticălos, Barnes, îl împușcă pe celălalt. Războiul face fiare din oameni, iar cine are o armă, nu se mai poate controla.

Oliver Stone creează starea de delir, în care lupta devine o boală, o încleștare oarbă, bezmetică, așa cum Michael Cimino, în Vânătorul de cerbi, realizează delirul în secvențele unde se joacă ruleta rusească, jocul de-a moartea fiind o plăcere isterică și oarbă. Mai mult, în Platoon dușmanul e invizibil, e peste tot, mai ales sub pământ, în tot felul de gropi, delirul terminându-se cu un bombardament general.

În timp ce Chris pleacă mutilat, el vede din elicopter craterul făcut de bombe, iar în jur numai cadavre. Este o imagine de infern. Însă aici nu este metaforă. Este realitate. Așa ceva a fost. Așa ceva s-a întâmplat în Vietnam. Așa ceva se întâmplă în Ucraina. Și mâine, oriunde. Nimeni nu știe de ce. Care a fost cauza?, se întreabă soldații din Platoon. Ce căutau americanii acolo și de ce vietnamezii se sacrificau până la unul, oare de dragul comunismului, pe care îl apărau?

Dar eu am fost în Vietnam, evident, pe timp de pace, am fost să cumpăr filme vietnameze pentru piața românească. Acțiunea făcea parte din schimbul firesc între cinematografiile socialiste. Și am stat de vorbă cu oamenii, care regretau războiul, îi regretau pe americani, spuneau că în timpul războiului au dus-o bine, că americanii le-au adus bunăstare.

Dar dacă îi întrebai ce fel de bunăstare, aflai că una ilegală, fiindcă ei regretau în special existența cazinourilor, a traficului la negru, a bordelurilor. Războiul le-a adus aceste noi realități, pe care nu le aveau în societatea comunistă, le-a adus libertatea de a exploata o altă nebunie, pe care un Michael Cimino a arătat-o în The Deer Hunter (1978), unde realitatea războiului se suprapune peste ruleta rusească, rezultând o metaforă terifiantă.

Probabil că războiul este profitabil pentru fabricanții de armament și pentru declasați, pentru cei care nu cunosc bucuria unei familii și nici bucuria creației, a artei, a spiritului, care se poate afirma numai în condiții de pace.

Nebunii vor război, fiindcă nu știu să facă altceva, decât să distrugă, să ucidă. Dintr-un astfel de delir s-a petrecut și tragedia de la Bucha, dar și mai cumplit, anterior, tragedia doborârii unui avion malaezian de către separatiștii pro-ruși în Ucraina, ucigând 298 de oameni care plecau în vacanță. Acestea sunt „victimele colaterale” ale războiului. Nu ar fi de mirare să se repete astfel de dezastre și pe pământ polonez sau românesc, Doamne ferește!

Iar victimele sunt întotdeauna inocenții. Cauzalitatea crimelor are la bază inocența, starea cea mai nevinovată a omului, o armă fără apărare. Și eroul din filmul lui Stone este întruchiparea inocenței. Și el vrea doar să supraviețuiască infernului. Numai cine este de partea creației, a frumuseții, știe să prețuiască viața. Viața este mai importantă decât orice. A apăra viața însă este mai greu decât a face bombe și a le folosi chiar și pe malul Mării Negre, când, să ne amintim, măscăriciul de la București stătea cu aliații la un cazan cu ciolane și fasole bătută de Mazăre.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*