Câteodată, pentru a ne face o idee despre trecutul nostru istoric trebuie să căutăm piesele unui mozaic destul de întortocheat. Imagini și statui despre strămoșii noștri geto-daci găsim la Roma, la Salonic, sau la Adamclisi, sau prin muzeele lumii împrăștiate. La fel unele dintre tezaurele noastre de aur și argint sunt ori la Viena, ori la Budapesta sau la Moscova… Tot astfel, dacă vrei să-ți faci o idee despre monumentala Mănăstire Văcărești din București – demolată de Nicolae Ceaușescu – trebuie să călătorești puțin. La 17 kilometri de Slatina și la 53 kilometri de Craiova se află comuna Brâncoveni (jud. Olt), unde se găsesc ruinele Curții domnești a lui Constantin Brâncoveanu și Mânăstirea care îi poartă numele. Este un loc ce impresionează prin monumentalitate, spiritualitate, un loc încărcat de istorie. Dacă insistați să vedeți tezaurul aflat aici, o să aflați povestea unor obiecte de mare valoare pe care le adăpostește Mânăstirea Brâncoveni și povestea tristă din spatele lor. Cu drag și aplecare, în fostele case domnești ale Mânăstirii Brâncoveni s-a amenajat un muzeu, iar în fostele beciuri domnești, un lapidarium. Aici au fost aduse diverse piese provenite de la unele biserici și mânăstiri din București care au fost demolate înainte de 1989. Astăzi, la Brâncoveni se păstrează coloanele Mânăstirii Văcărești sculptate, icoane din secolul al XVIII-lea, pietrele funerare ale lui Ghica Vodă și Barbu Văcărescu. De cum pașii te coboară în beciuri, te simți copleșit… Tristețea răzbate prin toți porii. Văzând obiectele de mare valoare, începi cu ochii minții să reconstitui dezastrul de la Văcărești și vezi dimensiunea risipirii unui tezaur. Coloane traforate în modele unice se înalță către plafoane întunecate, ca o minune a arhitecturii brâncovenești construită la începutul secolului al XVIII-lea. o minune parcă ascunsă încă… Se mai vorbește câteodată de rezidirea Mănăstirii Văcărești, cu speranță… sau măcar de crearea unui Memorial Văcărești la Complexul Brâncovenesc de la Mogoșoaia.
Moșia din satul Brâncoveni (jud. Olt) unde se află mănăstirea a fost reședința boierilor din familia Brâncoveanu. Din Brâncoveni se trăgea și Matei Basarab, care avea să ajungă domn al Țării Românești în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Matei Basarab a construit biserica mică a mănăstirii. Matei nu a avut copii, astfel că cea mai mare parte a averii sale a fost transmisă lui Preda Brâncoveanu, nepot de soră al lui Matei. La Brâncoveni a fost înmormântat Papa Brâncoveanu, fiul lui Preda. Tot acolo a fost „astrucată” și soția lui Papa, Stanca Brâncoveanu, care a murit la 10/20 februarie 1699. În amintirea ei a fost construită în același an biserica mare, în locul celei mici construite de Matei Basarab. Piatra de temelie a fost pusă de beizadelele Constantin II și Ștefan. Mănăstirea Brâncoveni de astăzi este o mănăstire ortodoxă de maici, cu viață de obște. Pe harta stolnicului Constantin Cantacuzino, în care este desenată Țara Românească, la începutul secolului al XVII-lea, satul Brâncoveni apare menționat ca târg și reședință a fostului județ Romanați. Alături, este desenată o frumoasă miniatură a mănăstirii. Cu această hartă în mână, istoricul sirian și arhidiaconul Paul de Alep va vizita, puțin după jumătatea aceluiași veac, întreaga Valahie, trecând și pe la Brâncoveni, despre care află lucruri uimitoare, pe care le povestește cu însuflețire creștină, spre a fi ferite de uitare. Biserica cea mare a mănăstirii este închinată Adormirii Maicii Domnului, iar biserica bolniță, aflată în afara zidurilor complexului monahal, este închinată Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, cât și Izvorului Tămăduirii. Comuna Brâncoveni este atestată documentar încă din timpul domnitorului Mircea cel Bătrân (1386-1418). Anii ce au urmat consemnează interesul pentru acest ținut și al altor mari domnitori, precum: Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Sfântul Constantin Brancoveanu. Boierii din familia Brâncovenilor construiesc în secolul al XV-lea, ca loc de refugiu, ansamblul arhitectural Brâncoveni. Începuturile vieții monahale de la Brâncoveni se pierd în veacurile îndepărtate ale istoriei, mănăstirea fiind refăcută de către boierii Craiovești. În anul 1570, jupânița Celea, străbunica domnitorului Matei Basarab, construiește pe locul actualului paraclis o bisericuță din lemn, la care slujeau călugării. Prima atestare documentară a acesteia datează din anii 1582-1583, când Mihnea Turcitu întărește daniile făcute mai înainte. Cel mai vechi document de atestare păstrat este actul de danie din anul 1583, hrisovul din anul 1508, de care face amintire marele savant Nicolae Iorga, nemaifiind găsit. În urma vindecării cu apa izvorului din incinta mănăstirii, în semn de mulțumire adusă lui Dumnezeu, Matei Basarab, împreună cu nepotul său, Preda Brâncoveanu – bunicul Sfântului Constantin Brâncoveanu, refac mănăstirea între anii 1634-1640. Cei doi construind chiliile, turnul clopotniță, casele și beciurile domnești, pictează ctitoria strămoșilor săi și ridică ziduri de apărare, dând așezământului un aspect de fortăreață (așa cum va face cu multe mănăstiri domnitorul Matei Basarab, cel care a ridicat mai multe biserici ca Ștefan cel Mare al Moldovei).
Din vremea lui Matei Basarab se pastreaza turnul-clopotniță, spațioasele pivnițe boltite, precum și zidul de apărare prevăzut cu creneluri. Biserica cea mică, închinată Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, a fost ridicată în anul 1700 și a devenit ulterior bolnița mănăstirii, aici fiind săvârșite slujbele pentru monahii bolnavi și răniții de război adăpostiți uneori aici. Pictura din bolniță, lucrată în frescă, într-un deosebit stil bizantin, este de o valoare inestimabilă, aceasta fiind lucrată de meșterii Școlii de la Hurezi, conduți de grecul Constantinos. Sfântul domnitor Constantin Brâncoveanu și-a petrecut aici vremea copilăriei și a adolescenței. În anul 1674, fratele său, numit Barbu, a murit la Constantinopol, iar trupul lui a fost adus și înmormântat aici. În anul 1688, doamna Stanca Brâncoveanu, mama domnitorului, reînhumează în pronaos trupul soțului ei, numit Papa, omorât la București, în anul 1655, și al lui Preda Brâncoveanu. Dupa mai bine de 44 de ani de vîduvie, petrecuți în rugăciune și nevoințe duhovnicești, doamna Stanca adoarme întru Domnul la vârsta de 66 de ani, fiind și ea înmormântată lângă Papa și Preda Brâncoveanu, sub o lespede de piatră cu stema familiei Cantacuzinilor (vulturul bicefal). Sfântul Constantin Brâncoveanu hotărește restaurarea mănăstirii. Cei doi fii ai săi mai mari, anume Constantin și Ștefan, au pus piatra de temelie a bisericii celei mari, cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Construcția acesteia a durat numai două luni, la 15 august 1699 ea fiind târnosită, deși zugrăvirea ei s-a săvârșit abia în anul 1704. Vremurile au fost grele pentru această mănăstire. Astfel, în timpul războiului turco-austriac (1716-1718) aceasta a fost parțial arsă, iar după un mare cutremur, pagubele au fost iarași semnificative. Între anii 1721-1727, mănăstirea de la Brâncoveni a fost tranformată în cazarmă austriacă, doamna Marica Brâncoveanu intervenind pe lângă împăratul habsburgic, pentru eliberarea ei. Avariată grav în urma cutremurului din anul 1837-1838, biserica cea mare a fost parțial reclădită, în anul 1842, sub stăreția monahului Teodosie din Trapezunt. După aceasta, au urmat vremuri vitrege și stări de ruină.
Secularizarea averilor mănăstirești, petrecută în vremea lui Alexandru Cuza, în anul 1864, a transformat Mănăstirea Brâncoveni într-un modest așezământ monahal. Obștea monahală de la Brâncoveni se diminuează, astfel încât în anul 1872 aici vor rămâne numai patru viețuitori. Viața monahală de la Brâncoveni a fost susținută de cei câțiva călugări, dar și aceștia au părăsit-o, după moartea preotului Radu Șapca din Celei (1876), ultimul stareț al mănăstirii și membru al Guvernului provizoriu de la Izlaz, din anul 1848. Acesta a fost înmormântat, mai întâi în partea de nord a bisericii, iar apoi în pridvor. Mănăstirea Brâncoveni a fost refăcută parțial de episcopul Vartolomeu Stănescu. În această perioadă a fost adusă aici și icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, ferecată ceva mai târziu în argint. Fericitul Patriarh Justinian s-a interesat îndeaproape de restaurarea mănăstirii, acordându-i acesteia un bogat sprijin material. Între anii 1940-1959, maăaătirea a fost ocupată de o obște de maici, dar în urma decretului 410, din anul 1959, dat de Gheorghiu Dej, ea a fost desființată, în încinta acesteia înființându-se un azil de bătrâni. Cu această ocazie, izvorul tămăduitor a fost mutat din fața bisericii, în afara incintei, așa cum se vede până astăzi. Mai apoi, vreme de aproape 20 de ani, locul a rămas părăsit, sau cum se spune: „în plata Domnului!”. În anul 1975, Direcția Monumentelor Istorice a început lucrările de refacere a caselor domnești. Abia după anul 1980 au fost aduse aici câteva maici de la Mănăstirea Clocociov și au început primele reparații. Biserica cea mare s-a redeschis însă abia în anul 1985, ca mănăstire de maici, cu sprijinul Preasfințitului Episcop Gherasim Cristea al Râmnicului, al Preasfințitului Episcop Calinic al Argeșului și al doamnei Elena Bărbulescu, sora președintelui Nicolae Ceaușescu. Cu această ocazie au fost efectuate mai multe lucrări, printre care: cele doua biserici monahale au fost subzidite, consolidate și reacoperite cu tablă zincată; s-au deschis drumuri de acces; s-a recuperat o parte din terenul agricol ce aparținuse mănăstirii; lacurile au fost drenate, iar dealurile, acoperite cu livezi. Biserica cea mare, reconstruită în anul 1700, tot în stilul arhitectural brâncovenesc, este zidită în forma de cruce, fiind compartimentată în Altar, naos și pronaos. Pridvorul acesteia este deschis, susținut de opt coloane din piatră, dispuse în centru. Pereții exteriori, văruiți în alb, sunt încinși cu un brâu median, iar în partea superioară, aproape de streașină, sunt înconjurati de trei rânduri de cărămizi așezate pe muchie, încastrate în zid (sunt așa zișii „Colți de lup” sau „Dinți de fierăstrău” – simbol vechi geto-dacic – ce protejează o anumită zonă sacră). Biserica are o turlă pe naos, de factură mai nouă, cea veche prăbușindu-se la cutremurul din anul 1837, iar ușile sunt masive, din lemn de stejar sculptat, cu o compoziție compartimentată și cu un modelaj bogat. Ușile din lemn de stejar masiv au fost sculptate de meșterul italian Giorgio Pesena Levin. Catapeteasma bisericii este cea originală, din lemn, având încă și azi o sculptură bogat ornamentată, aurită. Pictura datează din anul 1837, autorii fiind necunoscuți. Bolnița datează din anul 1702, aceasta fiind construită în plan triconc. În pronaos sunt înmormantați Papa Brâncoveanu, tatăl Sfântului Constantin Brâncoveanu, mama și bunica lui, iar în pridvor este înmormântată jupânița Celea. În beciul cel mare al mănăstirii, aflat sub Stăreție, s-a amenajat un lapidariu model, unde au fost adăpostite vremelnic și sculpturi de la bisericile dărâmate din București. În muzeul mănăstirii se păstreaza coloanele Mănăstirii Văcărești, icoane din secolul al XVIII-lea și pietrele funerare ale lui Ghica Vodă, Barbu Văcărescu și ale postelnicului Dumitrescu.
Cum a ajuns parte din tezaurul cultural al Mănăstirii Văcărești în județul Olt? În perioada decembrie 1984-decembrie 1986, din ordinul lui Nicolae Ceaușescu, a fost demolată Mânăstirea Văcărești din București pentru a se construi în locul ei un nou Palat de Justiție. În timpul demolării au fost recuperate doar câteva bucăți de pietrărie, care au fost duse la Palatul Mogoșoaia. Cu mare greutate s-a mai putut salva și 120 mp de pictura bisericii domnești, adică aproape 5% din total. În anul 1989, din iniţiativa IPS Calinic, atunci episcop vicar de Râmnic şi Argeş, la Mânăstirea Brâncoveni din Olt au ajuns câteva resturi de pietrărie de la Văcăreşti, ridicate de la Mogoşoaia. Dintre acestea se fac remarcate capitelul, tamburul de bază şi un fragment al fusului de la una din cele patru coloane imense din pronaos (iniţial piese monolit de aproape 6 m înălţime şi care, în 1986, au fost tăiate în bucăţi pentru a putea fi demontate şi transportate), o coloană din pridvorul bisericii şi o alta de la foişorul paraclisului. Au mai fost aduse aici şi alte câteva fragmente mărunte de la Văcăreşti, fără excepţie disparate, alături de un număr mic de piese, inclusiv pietre tombale, de la alte câteva biserici (Sf. Pantelimon, Sf. Spiridon Veche) demolate în Bucureşti la mijlocul anilor 1980. Ulterior, acestea au fost expuse într-un mic lapidariu organizat în beciul Casei Egumeneşti de la Mănăstirea Brâncoveni.
Mânăstirea Văcărești a fost cel mai important monument de arhitectură din secolul al XVIII-lea, constituind apogeul stilului dezvoltat în timpul domnitorului Constantin Brâncoveanu. Construcția a început în 1716 și a fost continuată între anii 1719-1724, din porunca domnitorului fanariot Nicolae Mavrocordat. Ctitoria de la Văcărești era fără precedent în Țara Românească, atât ca dimensiuni, cât și prin execuția desăvârșită a arhitecturii și decorației sculptate în piatră. În plan orizontal ocupa o suprafață de 18.000 mp, iar pictura bisericii ocupa aproape 2.500 mp. Biserica cu hramul Sfintei Treimi a fost sfințită la 13 septembrie 1724. Mânăstirea a fost întregită de Constantin Mavrocordat, fiul lui Nicolae, care a ridicat între anii 1732-1739 paraclisul din mijlocul laturii de est, galeria cu arcade care lega casa domnească și stăreția de paraclis și o incintă de gardă în partea de vest a ansamblului. După 1863, mânăstirea este secularizată, obștea monahală se risipește, iar clădirile trec în proprietatea statului. În perioada 1868 – 1973, în clădirile mânăstirii a funcționat o închisoare pentru deținuții de drept comun și politici. „La 27 iulie 1930 în inchisoarea Văcăreşti erau încarceraţi 1003 deţinuţi. 894 bărbaţi, 47 de femei şi 62 de minori, toţi băieţi. După confensiune, 851 erau ortodocşi, 37 romano-catolici, 23 greco-catolici, 2 protestanţi, 19 reformaţi, 52 evrei, 2 mahomedani, 2 armeni şi, în fine, 15 erau liber-cugetători.” (sursa: Marius Tudor). În 1973 au început lucrările de restaurare ale Mânăstirii Văcărești având ca scop amenajarea unui complex muzeal de artă medievală românească. Însă cutremurul din martie 1977 a afectat grav clădirile ansamblului mânăstirea și, din acest motiv, lucrările de restaurare au fost sistate. Apoi s-a ajuns la demolarea acesteia. Și uite așa, pe locul fostei bijuterii a arhitecturii românești se înalță acum falnic un Mall (Sun Plaza, de la Piața Sudului). După anul 2000, la Muzeul Naţional de Artă al României – MNAR, în cadrul Galeriei de Artă Veche Românească, se dedică Mănăstirii Văcăreşti o sală unde sunt expuse 15 panouri cu fragmente de frescă din biserica domnească, salvate şi apoi atent restaurate sub îndrumarea lui Dan Mohanu, precum şi câteva piese de pietrărie, cum ar fi un capitel de la o coloană din pridvorul bisericii, fragmente din portalul de intrare în paraclis sau medalionul heraldic care încununa portalul de intrare în biserica domnească. De asemenea, la Muzeul Colecţiilor de Artă, în lapidariul din beciurile fostei Case Romanit sunt expuse câteva piese de pietrărie, cum ar fi alte părţi ale portalului de intrare în biserica mare şi două coloane din foişorul paraclisului, unele fiind bucăţi din acelaşi element constructiv sau din aceeaşi suită de elemente, din care regăsim fragmente şi la MNAR, de care depinde Muzeul Colecţiilor de Artă, dar şi la Brâncoveni sau, mai ales, la Mogoşoaia. Icoanele împărăteşti din iconostas şi o parte a fragmentelor din fresca bisericii domneşti se mai pot găsi şi în colecţia de icoane şi obiecte de cult a Muzeului Municipiului Bucureşti. Mici fragmente de frescă se găsesc şi în colecţia Mănăstirii Stavropoleos. În condiţiile dificile chiar şi pentru un specialist să-și facă o imagine completă asupra ansamblului de la Văcăreşti, necesitatea unui memorial propus a se face în cadrul Complexului Brâncovenesc de la Mogoșoaia devine o necesitate. Sperăm că aceia de care depinde soarta culturii și istoriei noastre să ia la cunoștiință și să se implice în conservarea și promovarea acestora cu adevărat. Până atunci, vizitați mănăstirea Brâncoveanu din Olt, unde veți găsi gazde minunate și comori arhitecturale puse la adăpost pentru adevărații căutători de frumos și spiritualitate.
Lasă un răspuns