De orașul Pitești mă leagă amintiri fundamentale. În mintea mea el s-a păstrat ca un oraș regal (poate și pentru că îl văd legat intim de Curtea de Argeș), cu o mișcare culturală scânteietoare. Și azi a rămas la fel, așa cum am constatat deunăzi, când am revenit acolo, chemat de poetele piteștene Elena Armenescu și Mona Vâlceanu să-mi lansez cartea Homo Novus, Romanul Viitorului, la Centrul Cultural, unde s-a înregistrat toată lansarea și se află pe Youtube. Ce s-a întâmplat acolo, cuvântul meu, îl voi expune cu alt prilej, fiindcă am considerat că este o profesiune de credință.
Dar din ce-am spus, acum decupez doar faptul cum am evocat dragostea mea pentru Pitești. Era pe vremea când lucram la Casele de filme și mergeam prin țară și prezentam premierele cinematografice. Era prin anii ’70, în urmă cu aproape 50 de ani. Și la un astfel de eveniment, a venit la mine un tânăr frumos, suplu, ca un mândru ciobănel, care a spus că e ziarist la revista „Argeș” și că vrea să-i acord un interviu. Așa l-am cunoscut pe poetul Dan Giurea, care era redactor al faimoasei reviste literare a Piteștiului. De atunci s-a legat o prietenie de neuitat între mine și Dan Giurea. Directorul revistei era Gheorghe Tomozei, pe care îl cunoșteam prin soția lui, poeta Cleopatra Lorințiu.
Multe din poeziile pe care le am adunate în volumul În căutarea absolutului au fost publicate în revista „Argeș”. Mai mult, revista mi-a oferit și o rubrică de film. Lunar îmi apărea aici o cronică despre premierele românești, care erau multe, se făceau circa 30 de filme pe an! Și de atunci am tot revenit la Pitești. Cum a fost cazul când am fost solicitat să prezint filmul Moara lui Călifar (1984), debutul lui Șerban Marinescu, un tânăr regizor care se afirma atunci, piteștean de loc, și care, după un slalom uriaș prin film, s-a retras undeva, spre dealuri, oricum, nu l-am mai văzut de 15 ani. De la Ticăloșii (2007). Și eram așa de buni prieteni! Aș dori mult să-l reîntâlnesc, să-i dau câteva romane, poate îl inspiră, și să aflu de ce nu a mai făcut nici un film în ultimii ani! Un cineast de vocație, nu are dreptul să tacă.
Dar probabil că atmosfera nefastă din lumea filmului românesc l-a condus la această discretă retragere. Se întâmplă să nu mai dorești să cunoști oameni. Așa este și cazul fostului ambasador Constantin Lupeanu, care s-a retras și el în pustie, nu departe de Pitești, dar departe de lume, pe un deal, și-a făcut o vilă, dar locul e inundat de bălării. Și-o fi făcut cuibul, mi-am zis, ca Euthanasius. Când i-am spus că îmi amintește de pictura marelui pictor ucrainean Ivan Marchuk, un geniu de necontestat, mi-a spus că nu vrea să audă de ucraineni, până ce Ucraina nu ne restituie cele cinci ținuturi furate de la noi! Și mi-a mai spus să nu cred ce declară Zelenski, sunt minciuni, așa-zisul genocid de la Bucea este o înscenare! M-a surprins să aud o astfel de opinie putinistă, care contestă toate dovezile, inclusiv filmarea din satelit cu groapa comună a celor peste 400 de ucraineni uciși de ruși, printre care mame și copii, din partea unui fost ambasador în China, mare sinolog și traducător! Dar așa este cu izolarea, cu „nevoia de autodistrugere”, cum spunea Papa Francisc, când îți pregătești cuibul nemuririi, începi să bați câmpii.
Dar să revin la Pitești, la orașul poeților, care geme stelar de poezie, la prietenul Dan Giurea, cu care m-am reîntâlnit mereu, un poet de o rară finețe, de o sensibilitate neobișnuită, i-am cunoscut și marea lui iubire, o fată de o frumusețe aparte, era considerată Zâna orașului. Odată, țin minte, am mers cu ei în Trivale, la restaurantul de acolo, unde aveam să-l cunosc și pe marele Dobrin, cu care Dan era prieten.
Aceste amintiri m-au tulburat nespus, fiindcă mi-au redeșteptat jarul din inimă, unde port această scumpă iubire pentru Dan Giurea și lumea lui. Tristețea însă a fost mare, când am aflat că el a plecat din această lume de tânăr, urmat imediat de iubita sa, ca Romeo și Julieta în variantă argeșeană. Iar colaborarea mea cu revista unde a lucrat el, avea să se concretizeze prin Premiul special al revistei „Argeș”, acordat în anul 1985.
Minunat este și altceva, că focarul cultural nu s-a stins, dimpotrivă, el s-a aprins și mai intens, prin manifestările culturale care au loc permanent la Centrul Cultural și în multe alte locuri rezervate culturii, revista „Argeș” există și azi, condusă de oameni destoinici, ba, la lansare, am primit și altă revistă, „Cafeneaua literară”, din partea fondatorului ei, scriitorul Virgil Diaconu, o voce puternică și originală, care merită auzită (am s-o ajut și eu printr-o cronică), pe care îl cunosc din prima perioadă a călătoriilor argeșene, așa cum o cunosc tot de atunci și pe Mona Vâlceanu, o prozatoare eliadescă, despre care voi vorbi cu alt prilej, o adevărată activistă culturală, un mare sufletist al cărții, care își depune energia pentru ca spiritul cultural argeșean să fie la înălțime. Prietena ei, Elena Armenescu, îi întreține acest suflu, adăugând leacuri savante, legături subtile pe care le face între poezie, religie și medicină (ea fiind la bază medic). Este o mare poetă creștină, iar la lansarea mea a vorbit despre acestă legătură și a recitat poezie pascală și de dragoste. Poeta, cu spiritul ei sensibil, ar putea fi o teosoafă, o ocultistă, o madam Blavatsky a României, dacă s-ar apropia mai mult de antroposofia lui Rudolf Steiner.
Oameni mai cultivați și cu un formidabil simț al umorului de calitate, de valoarea piteștenilor, nu prea mai găsești în țară. Și cred că acest lucru se datorează poziției acestui oraș, punții pe care el o face între vale și deal, cum ar spune Blaga, o trecere dinspre câmpie spre dealuri și munte. De pe străzile lui înalte se vede ca în palmă Munții Făgăraș, care în aceste zile se văd albi, acoperiți de zăpadă. Și așa cum știu din copilăria mea făgărășeană, ei rămân cu o coamă albă până și în luna august. Nu mai vorbesc că orașul se prelungește cu faimoasa comună Bascov, care duce spre Transfăgărășan, o comună plină de vile, unde și un prieten de-al meu american a venit și a făcut aici o vilă, el o numește „farm”, o fermă precum are în America, la Detroit.
Dar mai mult decât aceste punți spirituale și vizuale, orașul Pitești poartă și o cunună regală, fiindcă toți locuitorii sunt mândri de faptul că respiră aerul regal ce vine dinspre Curtea de Argeș, loc sacru al istoriei noaste, aflat la 30 de km de Pitești. Și am vizitat din nou acest loc. Fața de ceea ce știam din tinerețea mea, acum, în fața porților care duc la vechea Catedrala episcopală cu necropola regală, s-a ridicat noua Catedrală Arhiepiscopală, amplasată la intrarea în incinta Mănăstirii, un Mausoleum regal, cu o biserică majestică, la care se slujea. Am văzut patru preoți și mulțimea pe jos în închinăciune. În pronaosul catedralei, realizat cu ferestre largi, ca o mare vitrină, se află mormintele Regelui Mihai I și Reginei Ana. În 2003 a fost repatriat aici și Carol al II-lea, împreună cu Elena Lupescu. Mausoleul are 16 morminte, care își așteaptă și ceilalți locuitori. Dar Regele Mihai I este ultimul dintre cei patru monarhi ai României.
Tot locul este copleșitor. Când am fost eu, era plin de copii, aflați în vizită. Copii atât de frumoși și disciplinați, care aveau în priviri o evlavie specială pentru acest loc. Se vedea că le era cultivată memoria cu nume ca Neagoe Basarab, Vlaicu Vodă și Mircea cel Bătrân, voievozi care s-au născut aici. Sigur că nu treceau indiferenți pe lângă Biserica Domnească, important monument bizantin din sec. XIV, nemaivorbind de chiar Mănăstirea Curtea de Argeș, ctitorie a lui Neagoe Basarab, care se spune că a fost construită de Meșterul Manole. Este atât de frumoasă întrucât Manole a zidit-o în ea pe Ana, soția lui, ca să nu se mai dărâme noaptea ceea ce zidea ziua. Și a ieșit atât e frumoasă încât Neagoe nu ia mai dat voie Manole să coboare de pe ea, de teamă ca el să nu facă alta la fel de frumoasă. Manole a zburat cu aripi de șindrilă și s-a prăbușit, iar acolo unde s-a prăbușit se află i azi fântâna lui. Sigur că și Carol I a crezut acestă legendă, de aceea a transformat biserica în necropolă regală, unde își au mormintele CaroI I și Elizabeta, de o parte, Ferdinad și Regina Maria, de altă parte. Aici se află și Evanghelia scrisă cu litere de aur de Elizabeta. Silueta magică a poetei Carmen Sylva, simbol al poeților argeșeni, se simte și azi pășind prin curtea mănăstirii.
Custodele de la Biserica mănăstirii mi-a spus că România de azi ar fi fost cu totul altfel dacă noi continuam această tradiție regală, dacă România ar fi rămas monarhică. O România regală, ca Anglia. Am fi putut fi. Românii sunt regali, ar fi fost în stare să continue și să păstreze acest spirit regal. Piteștenii, calitatea lor, sunt o dovadă. Toți locuitorii sunt conștienți că aici pășesc pe urmele sacre lăsate de străbuni înțelepți, începând cu urmele dacice de pe vremea lui Dromichetes. Și cred că nu este întâmplător că poetul Theodorescu a ales să-și spună Arghezi, nume ce vine de la Argeș, fiindcă a vrut să poarte pecetea acestui loc istoric. A purta un astfel de nume, obligă, este ca o lespede pe care trebuie să o poți cu demnitate. În Țara Argeșului este conservată o parte esențială a istoriei noastre.
Acest spirit avea să fie degradat de dâmbovițeni, de alde Scârbu de la PROtv, care în loc de umorul de calitate, au cultivat bășcălia, și-au bătut joc de Mihai Viteazul, de Ștefan cel Mare, de Mircea cel Bătrân, de drapelul național, de balada Miorița, de toate valorile sacre ale poporului român.
Dar mergeți la Pitești, la Curtea de Argeș, aici s-a păstrat Spiritualitatea. Bășcălia dâmbovițeană nu o poate umbri. Biserica regală a Mănăstirii este eternă. Are atâta frumusețe, atâta suplețe! Mănăstirea Curtea de Argeș este o capodoperă a arhitecturii, Sigur, ea are o valoare simbolică, întrucât în pronaosul bisericii își dorm somnul veșnic ctitorul Neagoe Basarab și soția sa, Despina și fiica lor, Stanca. Tot acolo se odihnește pentru veșnicie, familia lui Radu de la Afumați, care a fost căsătorit cu Ruxanadra, fiica lui Neagoe Basarab, și care a continuat lucrările ctitorului și a desăvârșit, în 1526, picturile. Coloanele ei suple și foarte înalte, sunt 12 (numărul Apostolilor lui Hristos), amintesc de Biserica Nativității de la Bethleem. Iar un Iconostas așa de frumos, nu poate fi egalat decât de altarul bisericii San Marco din Veneția. Este o capodoperă fără egal printre bisericile bizantine. Aceste valori trebuie conservate cu mare sfințenie. Așa cum au fost, cum au fost salvate cu bine și din perioada atee, așa cum este nevoie să fie salvate și de alte vitregii ale istorie. Și românii să fie conștienți de ele. Piteștenii sunt conștienți de comorile lor. Le poartă în suflet. Ca Mona Vâlceanu, care spune că trăiește într-un „timp cioplit din os domnesc”.
Da, există în Pitești o mișcare spirituală, există reviste literare, există galerii de artă, există un Centru Cultural foarte dotat, condus de o echipă minunată în jurul directoarei Carmen Elena Salub, care susține aceste activități, există mai ales o Bibliotecă municipală de o frumusețe rară. Se află chiar în centrul orașului, distinsă, impunătoare, cum nu cred că mai există alta în țară, are un aspect de templu, templu al culturii, așa cum ar trebuie să fie și Templul Muzicii, un proiect nerealizat al Festivalului „Enescu”.
Sper să revin în acest oraș regal, să mă întorc aici ca la izvor, așa cum mă întorc în zona grizilor șcheieni, la originile mele, de unde îmi trag seva și îmi hrănesc utopia. Dacă nu ne uităm izvorul, sursele regale ale ființei, sacralitatea românilor și a României nu piere.
Lasă un răspuns