Șapte zile se tot întreabă:
Unde au fost, unde s-au dus,
Căci la socoteală ele apar
Că-n viață nu-s atât,
Dar oameni, câți s-au dus în șapte zile?…
Câtă furtună, câtă iarnă?…
Șapte zile de tăcere amară…
.
Șapte legi au căzut pe capete
Lumea, mai săracă-n legi
Stau în junglă regii-n ascunziș
Și fug, măcelul îi mare în șapte…
Dar fără discriminare
În număr mare s-au dus
În șapte zile, câți născuți sunt oare?
.
Șapte nopți în Asia mare sau-n lume…
Lumina parcă-n umbră e ascunsă
Și stau capetele-n surdină
în memoria celor ce s-au dus…
Un moment de liniște în tăcere
Nu înțelege omul unde-s cele șapte zile
Că-n șapte zile nu-s născuți.
.
Surdă e suferința în tăcere,
Ea pășește, scuturându-și pasul,
Pas cu pas în umbră, de ea,
Și el calcă grăbit, în ale lui șapte zări
Să o mâne, și în al lui briceag prea-lung,
Dând din cele șapte bice s-o ajungă,
Ea își plânge suferința în șapte șoapte.
.
Șapte luni în șapte zile tot să fie șapte ani…
Se urlă în șapte zile cât în șapte luni de zile
Și nimeni nu întreabă: „De ce?”…
Doar își plâng suferința
Cât amar, câtă durere…
Șapte luni a șapte zile și cel sfârșit
Unii se bucură că n-au fost ei
Ce contează: șapte zile, șapte luni, șapte ani?…
.
Șapte luni să se comprime în șapte zile, poate?…
Se urlă în așa timp cât în zări de ani de zile
Și nimeni nu întreabă: „De ce?”
Doar își ling aceleași răni,
Cât amar, câtă durere,
Șapte zări în șapte tot să fie, și cel sfârșit
Când alții se bucură ca n-au fost ei
Ce mai contează șapte zări de țări în ziua a șaptea?…
.
Șapte tunuri de foc și fumul des
Unde să se ascundă tigrul?
Venit-a asupra lumii neamurile
Și certați am fost în umbra tigrului,
Căci tigrul cutremurat de sine,
tigrul, cel uitat de sine, e înfrânt
Să nu fie lume în lumea lui turbată
.
Uitata lumea să fie om
Dar în ziua a șaptea se trezește
O, Doamne!, ce furie pe lume e.
Trezit în a lui păgânătate, omul
Vrea să fie animal dar și om,
Cutremurându-se de sine,
El vrea să devină iar om, pentru mila divină.
.
Și să nu zică Sfântul în ziua a șaptea:
„Cutremur” – căci așa va fi…
Tigrul se retrage în sine, zbuciumat de sine
Văzuta multă suferință și a tăcut
Nu-i bine: s-a îmbolnăvit de sine…
Azi, lumea înțelege că nu e bine:
Prea multă suferință nu-i bună
.
Și se vor răzvrăti oamenii goi,
Cerând sfinților să coboare,
Să facă lumină și să aducă mila divină,
În loc să ceară iertare și îndreptare.
Ei vor cere salvarea lor în loc de căință
Și atunci, ce să vezi, ce va veni?…
Să fie cereri fără număr, dar fără…
.
Poporul și-a făcut singur rău
Și-acum își arată fața-n lume
Toți încep să înțeleagă că-s răi
Și că, poate, își meritau soarta
Războiul și l-au făcut cu mâna lor!
Nu trebuiau să lovească în ceea ce nu era al lor, de drept
Căci, de nu ți se cuvine de drept, nu lua!
Iar de ai luat totuși, cândva, ce nu e al tău
Dă înapoi, de vei mai putea,
Căci, altfel, ți se va lua cu forța într-un fel sau altul!
