Pe 1 aprilie 1941, între 3.000 și 5000 de români au fost masacrați de către soldații sovietici la Fântâna Albă, în nordul Bucovinei, pe teritoriul românesc furat de URSS prin tancurile Armatei Roșii. În România, prin legea nr.68/10 mai 2011, această zi a fost declarată „Zi Națională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântana Albă și alte zone, ale deportărilor, Foametei și a altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ținutul Herța, nordul Bucovinei și întreaga Basarabie”. (nota redacţiei)
Astăzi suntem cu inima la martirii noștri. Oricât de nefaste-s timpurile, nu se poate să-i lăsăm fără un cuvânt de pomenire!
E mare jale în aceste zile în toată Ucraina, țara în care trăim. Dar astăzi, la 1 aprilie, suntem cu sufletul și inima la durerile noastre, care nu pot să rămână numai în istorie, căci ele, suferințele, niciodată pentru românii de aici n-au fost numai „trecut”. Cu toate acestea, nu m-am gândit vreodată că voi merge la Fântâna Albă cu un război la timpul prezent în spate și în față. Oricât de multe am citi și am asculta mărturisirile celor trecuți prin focul și cenușa războiului, oricât de sensibili am fi la cele citite și auzite, nu vom înțelege cu adevărat ce înseamnă război. Nu vom înțelege că acest dezastru lovește și în morții din vechile morminte, ucide tot ce poate fi mai frumos în universul uman – visele. Visăm în aceste zile: să ni se împlinească visele de mai înainte, să umblăm pe unde pe dorește inima și ne cheamă dorurile. La Fântâna Albă ne cheamă durerile de ieri și cele de azi. Adunate la grămadă – durerea și suferința – se preface cu timpul în templu sfânt, așa cum este acel loc de la marginea pădurii.
Și cine dacă nu slujitorii altarului, cei care răspândesc printre oameni cuvântul lui Dumnezeu, au avut curaj să ne adune să-i pomenim, să ne cerem iertare de la ei, noi, generațiile care trăim și păcătuim astăzi! Au slujit sfânta liturghie pentru somnul lor liniștit și mântuirea noastră soborul de preoți în frunte cu protopopul de Hliboca Ioan Gorda și protopopul de Storojineț Vasile Covalciuc. Cu rugăciuni pentru izbânda dragostei creștine și a binelui, cu rugăciuni pentru pace în Ucraina și între toate popoarele de pe pământ, sujitorii altarelor ne-au unit în jurul credinței și speranței că la mari greutăți lumea se schimbă din rău în mai bine. Și dacă am ajuns să parcurgem și în condițiile de astăzi acest drum, să ne plecăm frunțile și să cântăm în cor cu soborul preoțesc „Veșnica lor pomenire”, o datorăm Consulului General al României la Cernăuți, dnei Irina Loredana Stănculescu. A zis acum, ca și anul trecut, când eram constrânși de restricțiile pandemiei, că nimic nu ne poate opri să aprindem o lumânare, să aducem o floare la mormintele martirilor neamului. Împreună cu funcționarul consular Florin Stan și soția sa dna Viorica, Excelența sa a depus coroana tricoloră la monumentul înălțat în memoria românilor cu dor de țară și de libertate.
Atunci când au căzut secerați de mitralierele sovietice, numai gropile li s-a săpat. Cruce nu li s-a pus, nici clopotele nu s-au tras la moartea lor. Au rămas de datoria urmașilor – și crucile, și rugăciunile, și tragerea clopotelor… Acolo unde i-au ajuns gloanțele și i-a primit pământul, nu se puneau cruci la morminte. Și clopotele bisericilor noastre amuțiseră de câtă nedreptate suferea marginea asta de țară. Și oamenii nu mai aveau lacrimi să-și plângă morții, să-i strângă din pădure și să-i aducă în cimitirile din satele lor. Era un pericol de moarte să recunoști atunci că ai pe cineva din familie omorât în pădurea de la Fântâna Albă sau prin alte părți de-a lungul frontierei. Căci, după cum am mai scris, dacă ar fi fost înmormântaţi creştineşte, acolo unde și-au găsit sfârşitul, zona de frontieră s-ar fi transformat într-un mare cimitir. Şi dacă e să credem în povestea căderii de stele la moartea unui om, n-am mai vedea cer înstelat în miezul nopţilor. Toate stelele ar lumina din mormintele românilor noştri. Nu e popor pe lume care să nu fi avut, (care n-are) tragedii provocate de vicisitudinile istoriei.
Au bătut a jale în această zi clopotele și la Mănăstirea Putna. Pentru cei care au uitat sau nu știu, amintesc că în 10 mai 2011, Parlamentul României a votat Legea nr. 68 pentru instituirea Zilei naționale de cinstire a memoriei românilor-victime ale masacrelor de la Fântâna Albă și alte zone, ale deportărilor, foametei și altor forme de represiuni organizate de regimul totalitar sovietic, în nordul Bucovinei, Ținutul Herța și întreaga Basarabie. Dar înainte de această Lege, la 1 aprilie 2011 la Mănăstirea Putna a fost ridicată o Troiță în memoria acestei date tragice. La 2 iulie 2018, la Sfânta ctitorie a lui Ștefan cel Mare s-a sfințit Portalul Memorial ”Golgota Neamului – Fântâna Albă”, instalat pe locul acestei Troițe. Portalul cuprinde o poartă monumentală, o troiță de piatră, inscripții cu numele satelor de unde au pornit spre România victimele masacrului, dar și o fântână, care amintește de localitatea Fântâna Albă, de memoria mereu vie și dragostea Putnei mereu curgătoare spre noi.
Un articol de Maria Toacă
Lasă un răspuns