Un cal-trădare pentru un regat de refugiați…

Și totuși cât mai stăm în starea asta emoțională?… Cât mai rupem hainele de pe noi pentru alții? Pentru oricine altceva, dar nu care cumva pentru ai noștri… Pe care îi disprețuim, căci nu suntem cârpele lor, ci doar slugile străinilor, nu?!… Cât ne mai facem că nu pricepem și nici măcar nu intuim sensul unor acțiuni?… Că nu vedem ditamai gesturile de neobrăzare ale unor lideri ucrainienei… Pe care războiul și situația catastrofală în care se află țara lor nu-i scuză pentru vorbele aruncate… Dar și bine consemnate, oficialii ucrainieni ținând încă la vedere, de exemplu, declarația belicoasă a încă președintelui lor, că România a ocupat samavolnic parte din Ucraina, ba, mai nou, suntem atenționați și de edilul Kievului să nu uităm că România a făcut parte din Imperiul Rus!… „A mai făcut parte!”, a se citi avertismentul unui primar care are timp de istorii inventate în timp ce îi arde orașul sub picioare… Declarații provocatoare pe care doar ministrul nostru de externe nu le aude… Sau le ignoră, pentru că, nu-i așa?!, vorbim de refugiați, de probleme delicate, sensibile, dureroase. Numai că politicieni ucraineni, în frunte cu președintele lor, nu sunt refugiați. Conduc o țară și răspund pentru vorbele lor, fie ele țâfnoase sau, pur și simplu, teatrale. Și ar trebui trași de mânecă… Dar noi nu o facem… Să nu supărăm… Dar pe cine să nu supărăm, de fapt?…

E momentul să ieșim din acest supraemoțional ce ne-a blocat orice rațiune… Vorba aceea, să nu ne trezim sub copitele unui „cal troian” pe care acum ne facem că nu-l vedem, că nu există… Că e parte a hergheliilor de cai verzi pe pereți, nu?!… Dar așa să fie? Căci, la câte drapele ucrainiene flutură prin țară, și nu doar pe stâlpi, troleibuze și prin colțurile unor piețe, ci pe instituțiile Statului Român, la câtă limbă rusă se aude în jur, și se va auzi tot mai mult, inclusiv pe canalele televiziunii naționale, „împrumutate” din motive umanitare pe glasuri străine, să nu ne trezim dară, poate nici măcar peste atât de mulți ani, cu un alt „Putin”, ce ne va spune că, la câtă rusă se aude pe la noi, ar trebui „coborâtă” frontiera, nu la Gurile Dunării, ci pe linia Carpaților…

Umanitar, am făcut tot ce se poate… Dar e timpul să privim și spre noi! Să vedem nu doar că avem semeni rupți în coate și cu burțile goale, fără locuri de muncă și case, ci spre faptul că suntem pe cale să ne dăm țara de parcă ne-ar fi fost povară și vrem să scăpăm de ea… Am început cu hainele, cu locurile de muncă, dar deja am ajuns prea departe: la case și pământuri!… Or, unde s-a mai auzit să dai refugiaților pământul țării tale?!… Chiar nu mai e nici o limită în slugărnicia acelora ce ne conduc?…

Să ne ștergem degrabă lacrimile vărsate pentru alții… Măcar cât să facem loc și pentru câțiva stropi și pentru ai noștri; ai noștri, din viitor… Căci va fi nevoie… Când vom privi datele oficiale ale refugiaților ce vor fi rămas în țară… Și când, poate, ne vom întreba, în sfârșit (dar să nu fie și într-un sfârșit), cine trebuia să vegheze ca o acțiune umanitară să nu se transforme în „calul troian” al strămutării de populații…

Vorbim deja de zeci de mii oameni rămași pe la noi. Cine urmărește aceste mase?…  Le dăm refugiaților, dar numai mâine să nu le punem ghilimele și apoi să rămânem, noi pentru noi, ca gest al bunăvoinței și cumsecădeniei noastre, tocmai cu acele ghilimele, până și locuri de muncă… Dar cine ține socoteala numărului de angajați ucrainieni și cine va scădea din contigentul anual de muncitori străini ce pot lucra în România această cifră?… Sau o punem peste numărul aprobat oficial, că doar e criză umanitară, nu?!… Și ce vom face oare cu acești oameni? Dacă azi le dăm pământul și casele noastre, mâine ce le mai dăm?… Și cum de își permit niște primari să dea cu de la ei dezlegare case și terenuri pentru refugiați? Da, să-i cazăm, să le dăm locuri de muncă, fără a le periclita pe ale noastre, asistență socială, medicală și educațională, dar fără a ne strivi noi bugetele!… Dar de aici și până a le da casele, fie ele și părăsite, de prin unele sate, e cale lungă…

Și, neîndoielnic, un iad al nesăbuinței vom ajunge a traversa de ne vom da și pământurile…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*