Corpul bezmetic deja mort al mortului…

Recent, la Muzeul Național al Țăranului Român a avut loc vernisajul expoziției „MMXXII” a tânărului artist Gabriel Stoian (n. 1985), absolvent al Universității de Artă și Design din Cluj-Napoca, promoția 2014. Ceea ce m-a atras acolo a fost invitația lui Horațiu Lipot (n. 1989), curator și manager cultural, pe care îl cunosc de când lucra la Casa de licitații „Artmark”, pe când o vizitam curent, experiență pe care am comunicat-o în cartea Cine dă mai mult?, făcând o comparație între realitatea de la casele românești de licitații de artă din București și cea de la faimoasele case Christie’s și Sotheby’s din New York.

Această comparație se poate prelungi și prin recenta expoziție, care a decepționat pe toți cei cu care am discutat la vernisaj. Prăpastia dintre ceea ce se petrece aici și ceea ce am văzut în galeriile din Manhattan am arătat-o în volumul Artiști români la New York. Dar cred că nici o galerie americană nu ar expune ceea ce am văzut la MNȚR.

Contrastul este tot atât de mare ca între cele scrise de Lipot în pagina de prezentare a expoziției și exponatele ca atare, adică între teorie și practică. La teorie stăm foarte bine, dar practica ne omoară! Sigur că ceea ce m-a atras să văd expoziția a fost și textul de prezentare al lui Lipot, care sună extrem de bombastic, amestecând grafia simplă a numerelor cu profeții maya, cu tot felul de concepte și clișee științifice, o turuială fără sens, ca să explice de ce a făcut un asemenea bombardament „inițiatic”:

„De fapt aceste cvasi-evidențe para-științifice și alarmiste sunt contextul general în care cred că trebuie citite lucrările recente ale artistului – presiunea din exterior, care conduce către o practică generată de acțiunea cedării încetul cu încetul a corpului, paradoxal reinventând în urma sa mașinismul cotidian al gesturilor simple desfășurate adesea în spații domestice, într-o istorie alternativă îngustă și caldă ca interiorul sufrageriei de-acasă, însă la fel de valabilă. Este o meta narațiune din specia realismului-magic, spusă de Gabriel Stoian prin mediul picturii pentru cei puțini care mai sunt încă prizionieri (sic!) de bunăvoie ai corpului, feriți de răzmerițele bio-inginerești conectate-n fibră optică care (sic!) se înmulțesc după perdelele familiare. Se adresează celor ce redescoperă obiectele victimă obsolescenței și propriei ignoranțe, reconfencționând (sic!) sub un soare roșu, cu umor și melancolie, cu aerobic și electricitate alternativă, corpul deja mort al mortului. A celor care spun „mala suerte”, apoi râd bezmetic”.

Chiar așa să fie?!, mi-am zis. Ia să merg să văd ce minuni speculative a ajuns să facă Lipot de când nu l-am mai văzut! Și realitatea m-a dat gata, adică a fost ca nuca-n perete. Prețiozitatea limbajului lilipotian amintește izbitor de Dan Hăulică, un critic care a rămas în istoria artelor plastice românești ca model de calofilie lingvistică. Dintr-o expoziție de doi bani, făcea un paradis. Cred că el a făcut mult rău plasticii românești exagerându-i neputințele, în sensul că le-a transformat în virtuți amețitoare. Limbajul gongoric le-a dat iluzii multor artiști fără valoare să creadă că sunt valori comparabile cu Cézanne, Picasso sau Kokoshka.

Un creator de astfel de iluzii pare să fie și Horațiu Lipot. Atenție, Horațiu, să nu pășești pe urmele prăpăstioase ale înaintașului tău! Și să ajungi să-ți facă Horațiu Mălăele caricatura! Cum poți să plasezi ceea ce a expus Stoian în curentul „realismului magic”, să consideri un tablou banal cu un cerc roșiatic pe fond galben o „meta narațiune”, iar pe cei care nu înțeleg să-i consideri victime ale „obsolescenței” (cuvânt dezacordat pe care l-ai împrumutat de la amartaloiul Patahârbici, pe când lucrai la Artmark!), fiindcă nu sunt în stare să reconfecționeze „cu aerobic și electricitate alternativă, corpul deja mor al mortului”!!! Cred că nici tu nu înțelegi ce ai spus, bați câmpii, fiindcă termenii sunt folosiți într-o aiureală la limită cu pierderea uzului rațiunii!

După cum o serie de măști plate, inexpresive, susținute pe suporturi de fier, Lipot le consideră „instalații picturale” aranjate după „principiile cromatice ale lui Max Lüscher”! Ar fi fost o idee plastică, de viziune, dacă expunea măști otova, inexpresive, precum cele pandemice, care exprimă moartea, în confruntare cu măști colorate, vii, expresive, nu din testul lui Lüscher, ci din tradiția țăranului român, existente și la MNȚR, sau din obiceiurile popoarelor, care exprimă viața. Am văzut recent o serie de astfel de lucrări la Muzeul de Artă Contemporană de la Frankfurt am Main. Între români și germani este, la fel, o prăpastie ca și între MNȚR și muzeele din Frankfurt, care le concurează pe cele newyorkeze.

Gabriel Stoian, dacă expune ce am văzut acum, nu are nici o șansă să ajungă în aceste muzee sau măcar într-o galerie din paradisul artei – Chelsea, Manhattan. Ar putea expune și acolo, desigur, dar dacă închiriază o galerie cu zece mii de dolari pe săptămână! Este chiar dezastruos pentru un critic să adapteze o expoziție la teoriile lui, ca și cum un om gras vrea neapărat să se îmbrace cu o haină strâmtă. E ceva total nepotrivit între ce vrea și ce poate, între ce se spune și ce se vede. Lipot forțează granițele limbajului și îi face un deserviciu lui Stoian, îi dă iluzia că e pe val, pe valurile „Noului Romantism”, când barca sa e găurită. Stoian are nevoie să muncească la propria barcă, să o repare, să o conducă, să înfrunte curenții periculoși dacă vrea să plutească pe aripile performanței și ale marilor principii plastice.

El, deocamdată, experimentează. Dar nu poți experimenta fără să te confrunți. Experiența lui față cu alte experiențe este esențială. Și îl invit să descopere cartea Experimente în arta lumii, un fel de școală practică, să descopere care sunt tendințele și direcțiile artei plastice mondiale, cu exemplificări multiple. Arta plastică are avantajul limbajului fără granițe și se poate asimila și prin cultură.

Desigur, nu putem judeca valoarea unui artist după o expoziție. Ce ar fi Picasso dacă i-am analiza numai operele din perioada „roz”, de pildă. Trebuie să avem în vedere întregul. Viu. Nu corpul mort al mortului! Iar întregul lui Gabriel Stoian se află în viitor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*