Decebalus per Scorillo

Dio Cassius a fost trac la origine şi s-a născut în anul 163 d.Hr., la Niceea, în Bithynia. Tatăl, senator, iar mama o rudă apropiată cu filosoful Dion Chrysostomos, care a fost exilat în Dacia, pe vremea regelui Decebal, scriind o Istorie despre geţi. Dio Cassius a primit o educaţie aleasă, care l-a ajutat să împlinească o carieră de merit. A intrat în Senatul roman în anul 189, apoi diplomat, proconsul în Asia şi guvernator al Dalmaţiei şi Panoniei Superioară. Opera sa capitală a fost Istoria romană, pe care a scris-o la 100 de ani de la războaiele daco-romane, în 80 de cărţi, dintre care cărţile 67 şi 68 fac referire în mod expres la geto-dacii lui Decebal, din care se desprinde frumosul portret închinat unuia dintre cei mai străluciţi regi ai Daciei Mari.

„Decebalus, priceput în ale războiului şi iscusit în luptă; ştiind când să năvălească şi când să se retragă la timp, viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de victorie şi a scăpa cu bine dintr-o înfrângere; pentru care lucruri a fost mult timp pentru romani un potrivnic de temut!” (Dio Cassius, Istoria romană, Cartea 67, 7)

Mărturisirea marelui istoric-geograf a fost/ este confirmată de descoperirile arheologice şi de autoritatea Castei istorico-filosofico-teologică ce aparţine Adevărului. Pentru daco-românii din ţară şi din afara hotarelor ei, precuvântarea lui Dio Cassius din Bithynia a fost/ este săpată în Roca fiinţei noastre carpatine, fiindcă marele Rege DECEBAL a fost, este şi va fi cât va fi Neamul VALAH creştin-ortodox! Dimensiunea definitorie a dăinuirii demnităţii daco-române se asumă destinului spiritual al naţionalismului creştin ortodox – axa construirii viitorului, pe osia zamolxianismului, înfăptuită în trecut de strămoşii geţi, ca fundament al prezentului.

„Fiindcă noi suntem ceea ce au fost strămoşii noştri şi ei se continuă în noi cu fiinţa, cu zbuciumul, cu luptele, cu suferinţele, cu izbânzile, cu ideile şi idealurile lor, care fără noi, ar rămâne ceva ce a început fără scop. Căci fiecare neam este un început a ceva şi îşi are înscris în fiinţa lui un destin care, pentru a-şi fi avut rostul şi a şi-l justifica în faţa Celui ce ne justifică rosturile, trebuie să se împlinească.” (A. Plămădeală, Romanitate, Continuitate, Unitate, Sibiu-1988, p. 5)

Ilustrului Împărat Burebista cel Mare (82-44 î.Hr.), i-au urmat Marele Preot Deceneu (44 î.Hr.), Comosicus (43-38 î.Hr.), Cotiso (40-10 î.Hr), Dicomes (31 î.Hr.), Rholes/ Oroles, ucigaşul lui Burebista (29 î.Hr.), în Dobrogea, Dapyx (29 î.Hr.), în Dobrogea, Zyraxes (29 î.Hr.), în Dobrogea, Thiamarkos (sec.I î.Hr.-I d.Hr. în vestul Munteniei, Oltenia, cu capitala la Buridava – Ocniţa – Vâlcea), Cotys I Poetul (12-19 d.Hr.), regina, văduva lui Cotys I (19-38 d.Hr.), Rhoemetalces al III-lea (38-45 d.Hr.), Cotys al II-lea (45-50 d.Hr.), Scoryllo (50-68/ 69 d.Hr.), Duras – Durpaneus (69-87 d.Hr.), Decebalus (87-106 d.Hr.), Pieporus (170 d.Hr.). (Mihail Diaconescu, Cronologie Comentată, în Istoria Literaturii Dacoromâne, Alcor Edimpex, Bucureşti, 1999; Cornel Bîrsan, CODEX GETO-DACORUM – Istoria de 1000 de ani a Geto-Dacilor, Ed. Librex, Bucureşti-2018).

Având un ascendent în unitatea de neam a înaintaşilor geto – daci, înfăptuite de Marele Rege Dromichaites şi de Împăratul Burebista cel Mare, dar şi ameninţarea tot mai crescândă a cuceririlor romane de la o provincie la alta, mai mult ca oricând succesorii lui Burebista, îndeosebi Decebal, s-a concentrat pe refacerea Statului dac, centralizat, independent. Astfel rolul catalizator l-a avut centrul politic de la Sarmizegetusa care după ce s-a consolidat intern şi-a promovat politica externă prin încheierea de alianţe antiromane cu statele care au avut/ aveau conflicte cu romanii.

Politica prudentă a regelui Scoryllo a dat răgaz organizării sale militare şi planului de consolidare a unor ample fortificaţii, printr-un sistem armonios de cetăţi în jurul capitalei, fapte grandioase care au determinat Roma pentru un deceniu şi jumătate să încheie pace, ajutând cu instructori, constructori şi plătind subsidii regelui dac.

Moesia era una din provinciile prospere în care geto-dacii locuiau din vremuri străvechi. Între anii 57-67 ea a fost guvernată de Tiberius Silvanus Aelianus. În anul 69 dacii şi sarmaţii roxolani au trecut Dunărea şi au eliberat-o. O altă incursiune fulger între anii 85-86 a dacilor de la nordul Dunării conduşi de prinţul Decebal, asociat la domnie cu Duras/ Durpaneus (Deus-paneus – Zeul Pâinii), aliat cu bastarnii, roxolanii şi iazigii au ivadat Moesia şi l-au ucis pe guvernatorul G. Sabinus.

Dîndu-se lupta, romanii au fost învinşi, iar lui Oppius Sabinus i s-a tăiat capul şi geto-dacii năvălind asupra mai multor castele şi cetăţi, au prădat regiunile care ţineau de imperiu.” (Iordanes, Getica; Izvoarele Istoriei României, vol. II, De la 300 până la anul 1000, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti-1970, p. 419-421)

Despre totala înfrângere a guvernatorului Sabinus şi a romanilor săi relatează şi eruditul inginer Cornel Bîrsan. „Invazia geto-dacilor a fost devastatoare, aceştia exterminând detaşamentele de supraveghere ale Dunării şi dând focului fortificaţiile şi punctele lor de supraveghere. Confruntarea dintre armata geto-dacă şi legiunile romane conduse de Gaius Oppius Sabinus, guvernatorul Moesiei a fost devastatoare şi extrem de sângeroasă. Legiunile romane au fost măcelărite, iar Oppius Sabinus luat prizonier, şi ulterior decapitat de geto-daci. Geto-dacii au devastat şi jefuit nordul Peninsulei Balcanice, respectiv Moesia, Illiricum şi Panonia, revenind peste Dunăre, încărcaţi de o bogată pradă.” (Cornel Bîrsan, CODEX …, op. cit., p. 153)

Împăratul roman Domiţian a fost nevoit să împartă în anul 86 d.Hr., Moesia în două provincii, Moesia Superior şi Moesia Inferior în componenţa căreia se afla şi regatul getic dintre Marea Albastră şi Dunăre, Scythia Minor (Dobrogea de azi).

Împăratul Domiţian (81-96) a avut o copilărie şi o adolescenţă vitregă, orfan de mamă, departe de tată şi de fratele său împăratul Titus, în sărăcie, în obscuritate. Singurătatea şi-o îndulcea, prinzând cu un stilet ascuţit, muşte. (Istoria romană, 66,9)

Cu această instruire militară, cu amorul câtorva femei şi graţia fratelui său Titus, a ajuns consul, poziţie care l-a transformat într-un personaj lacom, crud, laş şi ticălos. Aşa bolnav cum era şi plin de ură, a pus la cale un complot împotriva fratelui Titus, care nereuşindu-i în prima fază a apelat la otrava salvatoare, ucigându-şi fratele, pe bravul militar şi i-a luat tronul. (Dio Cassius, Istoria romană, 66, 26)

În vreme ce tatăl şi fratele său s-au remarcat pe câmpurile de luptă, Domiţian era călăul păcii ucigând oameni la cea mai mică bănuială, în castre, în senat, în Roma. Era foarte aproape să urmeze soţia sa Domitia, pe lista condamnaţilor la moarte. De la crime a trecut la instituţia delatoriei, încurajând sclavii să-şi denunţe stăpânii, cărora le lua averea, proprietăţile, apoi îi ucidea pe denunţători, ca să fie acoperit.

Pe teatrul de lupte contra geto-dacilor, împăratul Domiţian se comporta ca şi cum s-ar fi aflat în amfiteatrul Circului său din păgâna şi desfrânata Romă. „Puţin îi păsa de război; el zăbovi într-un oraş din Moesia şi se dădu pradă desfrâului, cum îi era obiceiul. Într-adevăr, nu numai că nu era în stare să îndure osteneli şi era fără curaj, dar se arăta cu totul lipsit de frâu şi de ruşine faţă de femei şi băieţii tineri.” (Dio Cassius, Istoria Romană; Izvoarele Istoriei României, vol. I, De la Hesiod la Itinerarul lui Antoninus, Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti-1964, p. 683)

Caracterul josnic, laş, imoral, şovăielnic şi modul despotic de a conduce imperiul roman îi era bine cunoscut marelui rege Decebal, ceea ce l-a favorizat în politica sa externă, ţinându-l multă vreme în şah, dar mai ales în coşmar pe rivalul de la Roma.

Anul de graţie 86/ 87 d. Hr., îl aduce pe viteazul prinţ Decebal, fiul regelui Scoryllo, pe tronul Daciei. Regatul său cuprindea Transilvania, Banatul, Oltenia şi o zonă a Moldovei situată dincolo de versanţii estici ai Carpaţilor Orientali.

Dacă romanii aveau împăratul pe care şi-l meritau cu prisosinţă, DACIA – Pantheonul religios al marelui Profet Zamolxis, se mândrea cu marele Rege Decebal, bărbat puternic, frumos, viteaz, înzestrat cu un simţ realist de excepţie, cu o gândire vizionară, profundă şi pe deasupra tuturor cu o înaltă clarviziune.

În acel an 87 d.Hr., oastea lui Decebal a adus una dintre cele mai ruşinoase înfrângeri armatei romane conduse de ambiţiosul şi infatuatul general Cornelius Fuscus, care a fost ucis în luptă. „În general izvoarele antice nu prezintă în detaliu bătăliile pierdute, ci doar victoriile cîştigate de romani. Astfel încât despre înfrângerea imensei armate a lui Fuscus (cca. 37.000 legionari) avem puţine informaţii.” (Cornel Bîrsan…, p.155). Moesia Superior a fost din nou invadată de daci.

Romanii îl trimit contra regelui Decebal, pe generalul Tettius Iulianus, care în prima fază îi respinge pe daci şi trece Dunărea în Dacia. La Tapae, însă, dacii au tăiat o pădure şi au îmbrăcat copacii în haine de luptători, atrăgându-i în cursă pe romani şi înfrângându-i. Romanii au fost nevoiţi să ceară pacea, declarându-se aliaţi şi oferind constructori, instructori, maşini de război şi o sumă de bani ca tribut anual.

Istorici de paradă, de conjunctură, umbre universitare, academice au slugărit iluzia, dilema, falsitatea, eroarea, confuzia, probabilitatea, slujind absurdităţii. Să nu uităm totuşi, spunea marele cărturar basarabean, că, „sunt pretinşi istorici, pentru care şi absurditatea se poate îmbrăca în haină de argument!” (Mitropolit Antonie Plămădeală, Romanitate, Continuitate, Unitate, Sibiu-1988, p. 135)

P.P. Panaitescu (Petre de două ori… n.a), relatează în lucrarea sa Istoria Românilor, inadvertenţe, ambiguităţi, raţionamente deşarte, privitor la lupta dintre Tettius Iulianus şi Decebal la Tapae, arătând întâi că romanul, „câştigă asupra lui Decebal lupta de la Tapae. Totuşi această luptă nu e decisivă, (păi ori, ori…), romanii obosiţi de luptă se retrag. Se încheie atunci pace între Romani şi Daci, prin care împăratul Domiţian recunoaşte pe daci ca federaţi (aliaţi), dându-le ajutoare, ingineri, maşini de război şi o sumă de bani plătibilă anual.” (P.P. Panaitescu Profesor universitar, Istoria Românilor, Ed. Did. şi Pedag., Bucureşti-1990, p. 20)

Dacă lupta a fost la egalitate, de ce au mai plătit romanii tribut şi au dat ajutoare?! Nu poţi folosi drept clauză a tratatului, deviza: dacă n-aţi învins, atunci plătiţi tribut!

Marele nostru Profet Mihail Eminescu s-a referit foarte clar la acel moment al înfrângerii romane, mărturisind imperativ, că, „acest popor de eroi a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumei: Roma.”(Apud Conf. univ. G.D. Iscru doctor în istorie, Traoco-Geto-Dacii Naţiunea Matcă din spaţiul carpato-danubiano-balcanic, Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti-2005, p. 167)

Alt academician tot greu în istorie Florin Constantiniu, administrează ştiinţa, precum Tipătescu lui Caragiale, prefectura, ca pe propria moşie. „Începând din anul 85 d.Hr., în Dacia au loc dese incursiuni, ciocniri, bătălii între daci şi romani, la capătul cărora, în 89, împăratul Domiţian ajunge la încheierea păcii cu Decebal (devenit, din 87, rege al dacilor). Aparent, succesul era de partea Romei, pentru că Decebal a acceptat statutul de rege clientelar.” (Florin Constantiniu, O istorie sinceră (cât de sinceră?!) a poporului român, Univers Enciclopedic, Bucureşti-2002, p. 36)

Cât de aparent era succesul Romei, distinşilor, când deja dacii au avut trei victorii magistrale, ucigându-i în lupte pe guvernatorul Sabinus, pe aprigul general Fuscus şi înfrângându-l ruşinos pe Iulianus la Tapae?! Cum să denigrezi pe unul dintre cei mai bravi militari, pe unul dintre cei mai glorioşi regi ai neamului nostru, spunând că a fost un rege clientelar? Un adversar de temut care aducea dese obsesii, coşmaruri, năluciri şi fantome romanilor nu ar fi putut ajunge niciodată un client al Circului imperial din Roma!

Hadrian Daicoviciu, aruncă şi el năvodul cercetării, poate s-o prinde ceva… ceva… „Presupunerile făcute au o anumită bază documentară… Decebal trimite la Domiţian o solie, cerând o pace pentru daci.” (H. Daicoviciu, Dacii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1965, p. 204). De ce să ceară pace când dacii erau învingători?!

„În primăvara anului 87, armata romană trece Dunărea, în Oltenia…, şi ajunge neprevăzător, în defileul de la Turnu Roşu. Aici dacii chiar în prima ciocnire înving pe romani, îl omoară pe generalul lor Fuscus şi jefuiesc bogăţiile din tabăra soldaţilor. Supremă umilinţă pentru oastea romană, stindardul legiunii a V-a Alaudae cade în mîinile biruitorului dimpreună cu numeroşi prizonieri.” (Iordanes, Getica, 78, 87)

„Învins de marcomani, continuă H. Daicoviciu, şi pus pe fugă, Domiţian trimite în grabă soli la Decebal, regele dacilor şi-l înduplecă a încheia un tratat… Aşadar, în anul 89 d.Hr., se încheia pacea, o pace, dacă ar fi să-i dăm crezare lui Dio Cassius, (de ce să nu-i dăm crezare, fiindcă era roman şi a scris Istoria sa în 80 de cărţi?!), nefavorabilă romanilor şi chiar ruşinoasă pentru dînşii.” (Dio Cassius, Istoria romană, 44, 1)

Pentru anul 89 d.Hr., H. Daicoviciu are altă părere faţă de marele istoric Iordanes. „În realitate lucrurile nu stau chiar aşa şi tratatul din 89 ar trebui privit mai degrabă ca o pace de compromis.” (H. Daicoviciu, op. cit., p. 206). Cum de a brevetat H. Daicoviciu pacea de compromis?! Giurescienii Constantin şi Dinu pornesc din start ca racul, când relatează confruntarea dintre daci şi romani. „Confruntarea începe în anul 85 al erei noastre, pe cînd la daci domnea regele Decebal.” (Constantin C. Girescu/ Dinu C. Giurescu, Scurtă Istorie a Românilor, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti 1977, p. 30)

În anul 85 d.Hr., Decebal era prinţ, asociat la domnie cu unchiul Duras Durpaneus.

Prin complot şi crimă Domiţian a ajuns împărat şi tot prin complot şi crimă a fost înlăturat. Conjuraţia a fost pregătită chiar în interiorul palatului sub privirile înlăcrimate de bucurie ale soţiei sale Domitia. (Suetonius, Vieţile cezarilor)

Uciderea împăratului Domiţian a declanşat reacţii diferite, în timp ce soldaţii erau indignaţi şi poporul indiferent, aristocraţia, politicienii, senatul jubilau, pretându-se la fapte demne de ei prin distrugerea cu ferocitate de felină a statuilor exîmpăratului care nu se răcise încă. „Era plăcerea noastră să doborâm la pământ acele mândre statui, să le spargem cu toporul ca şi când din fiecare lovitură ar fi ieşit sânge şi chinuri de moarte… Fiecare căuta un fel de răzbunare privind acele trupuri mutilate.” (Plinius cel Tânăr, Panegiric, 52)

După reuşita loviturii de palat a senatorilor prin uciderea lui Domiţian, au reuşit şi în alegerea unui împărat şters, nul ca personalitate. O umbră. O paiaţă. Capabil de orice servilism, manifestat cu adevărat imperial. A jurat senatorilor că nu-i v-a ucide. Circul acreditat al senatorilor a continuat. Au topit toate statuile de aur şi de argint ale celui omorât de ei. Au devastat palatul imperial şi au scos la vânzare toate bunurile. Au dat jos chiar în sala de şedinţe, în Aulă, deci, medalioanele, imaginile pe care le-au călcat în picioare, iar când au obosit au decretat gâfâind, „să fie şterse inscripţiile lui şi abolită orice amintire!” (Suetonius, Vieţile cezarilor…, Domiţian, 23, 1)

Abia acum înţeleg de unde s-au inspirat neociocoii şi politrucii democraţi din România lor de astăzi, privind sursa legislativă pentru damnatio memoriae.

Prin decret-lege senatul roman l-a zeificat pe Domiţian în luna Septembrie 96 d.Hr., cu aura latină, damnatio memoriae, astfel că toate actele imperiale emise de cel ucis, inclusiv pacea cu dacii din vara anului 89 d.Hr., au fost declarate nule.

Umbra imperială romană – Marcus Cocceius Nerva (96-98 d.Hr.), fără nerv, ca sistem nervos, deci, a ajuns cel mai fidel servitor al senatorilor, care l-au obligat să suprime pacea şi să sisteze obligaţiile romane încheiate de Domiţian cu dacii. Decebal a încercat diplomatic să reîncheie pacea cu romani, dar s-a izbit de refuz. Atunci demnul rege geto-dac a transmis senatului roman un avertisment dac, dur şi decisiv. „Prin urmare, relata Pliniu cel Tânăr, geto-dacii au prins curaj, au scuturat jugul şi nu se mai luptau cu noi pentru libertatea lor, ci pentru supunerea noastră şi nu se mai încheiau nici măcar un armistiţiu decât pe picior de egalitate şi ca să primească condiţiile noastre, trebuia mai întâi ca noi să le primim pe ale lor.” (Pliniu cel Tânăr, Panegiricul; Izvoarele Istoriei României, vol. I, De la Hesiod la Itinerarul lui Antoninus, Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti-1964, p. 169)

După moartea nevertrebratului cezar Nerva, în 27 Ianuarie anul 98 d.Hr., fiul lui adoptiv Ulpius Nerva Traianus i-a urmat la tronul imperial.

Ulpius Nerva Traianus, îmbina perfect formarea sa cazonă, austeră cu libertinajul imoral fără graniţe morale. „Lui Traian îi plăceau vinul tare şi băieţii. Se îmbăta foarte greu, o trăsătură comună cu Nerva, şi din cauza băuturii căpătase un nas protuberant, vânos şi roşu, nişte fălci din ce în ce mai cărnoase, şi o burtă din ce în ce mai pronunţată pe măsură ce au trecut anii… Preferinţele sexuale ale lui Traian erau la fel de binecunoscute, chiar dacă au fost trecute sub tăcere de laudele lui Plinius. Până şi Iulian (Apostatul) ultimul împărat păgân al Romei, care-i critica pe cei care îşi permiteau o asemenea plăcere de cel mai josnic şi neruşinat fel; insinua că Zeus ar trebui să fie grijuliu cu cochetul Ganimede atâta vreme cât Traian era prin preajmă. Printre iubiţii lui putem să-i numărăm pe Hadrian şi pe pajii casei imperiale, ba pentru o scurtă vreme a avut relaţii cu un actor, Pylades, şi cu un dansator pe nume Apolaustus…” (Bennett, Julian – Traian, Ed. Bic All, 2008, p. 88-89)

Giurescienii au pornit în maraton jubilând rând pe rând doar cu victoriile romanilor asupra dacilor, în anii 101, 102, (C.C. Giurescu/ Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 31), când de fapt se ştie, că luptele din anii 101, 102, cu pierderi destul de grele de ambele părţi, au fost indecise, dovadă că ele au continuat şi-n anii 105-106.

Dan Oltean ne-a lăsat următoarea sistematizare a relaţiilor diplomatice dintre Lupii geto-daci şi câinii romani în perioada anilor 96-100 d.Hr.
– „după 18 septembrie 96 d.Ch., odată cu damnarea memoriei lui Domiţian, este anulat tratatul de pace încheiat cu dacii din anul 89 d.Ch.
– toamna 96-primăvara 97 d.Ch. este înfiinţată comisia senatorială care elimină stipendiile acordate dacilor.
– ianuarie 97-ianuarie 98 d.Ch., regele Decebalus îi trimite lui Nerva şi senatului propuneri de reînnoire a tratatului de alianţă.
– februarie 98-septembrie 99 d.Ch., Traian, ales împărat, vine în Moesia pentru a întări frontiera cu Dacia şi pentru a preîntâmpina un eventual atac prin surprindere al dacilor.
– septembrie 99-septembrie 100, Traian intră în Roma şi împreună cu senatul ia decizia de a-l supune pe Decebalus prin intermediul războiului.
– octombrie 100, Decabalus aflând de planurile de război ale romanilor le trimite o solie injurioasă, care scandalizează senatul şi îşi mobilizează armata pentru a face faţă războiului din primăvara anului 101 d.Ch.”
(Dan Oltean, Regii Dacilor şi războaiele cu romanii, Deva 2017, p. 377)

În vreme ce regele Decebal îşi respecta tratatul încheiat cu Domiţian în anul 89 d.Hr., fără nici o provocare deci, Traian a declanşat în 101,războiul împotriva dacilor.

Tributul romanilor l-a ajutat foarte mult pe Decebal să-şi consolideze poziţia de adversar de temut, mărindu-şi şi dotându-şi armata cu tot ce era necesar unui război de durată, cu un adversar destul de numeros şi puternic. „Fierăriile regale dace au lucrat în foc continuu topind fierul şi producând suliţe, săgeţi, săbii, cuţite, platoşe şi scuturi, dar mai ales celebrul falx – cea mai temută armă a antichităţii.” (Cornel Bîrsan, op. cit., p. 175). Falxul avea lungimea lamei de 70-100 cm, curbată la vârf, cu lăţimea lamei de 3-5 cm, iar lungimea mânerului de 30-40 cm. Campania militară a dacilor a fost coordonată de Decebal, ajutat de mari şi iscusiţi comandanţi, precum, Diegis fratele, Duras, Vezinas şi Bicilis, cel care v-a ajunge trădător.

În Aprilie 101 d.Hr., Traian şi-a trecut o parte din oaste dincolo de Istru, prin Arcidava/ Varadia, Berzobis/ Bîrzava, Aizis/ Pogoniş, Tibiscum/ Jupa, unde a realizat joncţiunea cu alt corp de oaste plecat din Drobeta şi Dierna, prin defileul Cerna – Timiş spre Tibiscum, iar de acolo prin defileul Bistrei s-au îndreptat spre Tapae, localitate ce corespunde cu vecinătatea de azi a oraşului Oţelu Roşu.

„Războiul a debutat în primăvara lui 101 p.Chr., şi a avut drept ţel cucerirea Sarmisegetusei. Prima confruntare a avut loc tot la Tapae, cu pierderi de ambele părţi şi fără un rezultat decisiv.” (Alexandru Vulpe, Moştenirea antichităţii, în O Istorie a Românilor, Fund. Cult. Rom. Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 1998)

Armata lui Decebal ajutată de o mare parte a populaţiei dace care au întărit fortificaţiile din jurul Sarmizegetusei, l-au oprit pe Traian din ofensivă. În vreme ce romanul dormita pipăindu-şi victoria, Decebal a deschis fulgerător o contraofensivă la Dunărea de Jos, ajutat de buri şi sarmaţi, slăbind presiunea cotropitorilor asupra cetăţilor din zona Munţilor Orăştiei, paralel cu dezorganizarea militară romană din Peninsula Balcanică. Iniţiativa strategică a lui Decebal, păstrarea secretului acţiunii, disimularea intenţiilor, strânsa coordonare – cooperare a armatei dacice şi forţele aliate, trebuiau să ducă la reuşita unui cumplit dezastru pentru invadatorii romani.

„Planul lui Decebal, demn prin însăşi concepţia sa de mare orizont strategic de talentul celor mai iluştrii comandanţi militari ai antichităţii – şi care reprezintă în istoria militară naţională prima manevră strategică plănuită şi executată la nivelul întregului spaţiu carpato-danubiano-pontic – ,a fost îndeplinit cu exactitate în tot ce depindea de destoinicia militară a regelui dac ori de valoarea forţelor pe care le conducea sau cu care colabora.” (Istoria Militară a Poporului Român, vol. I, Comisia de Coordonare: G-ral-col.dr. C. Olteanu, preşedinte, acad. Şt. Pascu, G-ral-lct. Ilie Ceauşescu, coord. principal ş.a., Ed. Militară, Buc., 1984, p. 160)

Ştirea ofensivei marelui strateg Decebal l-a trăznit pe înfumuratul Traian, dar iarna destul de blândă l-a favorizat pe roman prin topirea dezgheţului mai devreme, permiţându-i să folosească flota şi să ajungă în teatrul de război cu toate categoriile de trupe, cavaleria, infanteria, artileria, legiunile, cohortele pretoriene, garda de germanici. Bătălia principală s-a dat la Adamclisi. „Cavaleria dacă şi pedestrimea aliată au izbit cu putere dispozitivul advers, reuşind să pună probleme deosebite conducerii supreme romane, care a trebuit să apeleze la ultimile rezerve şi chiar să introducă în luptă trupele destinate să apere tabăra – practică destul de rar întâlnită în analele artei militare romane.” (ibid., p. 164)

Dio Cassius a considerat bătălia de la Adamclisi drept „cea mai sângeroasă dintre toate confruntările dintre daci şi romani cu ostaşi căzuţi de ambele părţi, iar numărul răniţilor romani a fost atât de ridicat încât, nemaiajungând bandajele, însuşi împăratul şi-a rupt veşmintele spre a le preface în feşe pentru legatul rănilor şi în amintirea celor ce s-au jertfit pe câmpul de luptă, Traian a poruncit să se ridice un altar.” (Dio Cassius, LXVIII, 8, 2)

Insuflaţi de duhul Profetului Zamolxis, Decebal şi oştenii săi, aprigi eroi şi martiri sfidători ai morţii au trecut la contraofensivă, respingând trupele romane invadatoare.

„În cursul acestei acţiuni dacii au repurtat succese importante reuşind să înfrângă o parte din forţele adverse… Astfel, silit de schimbările fundamentale intervenite pe teatrul de acţiuni militare din Dacia, de modul magistral în care Decebal a conceput desfăşurarea războiului de apărare, de eroismul fără margini al întregului popor dac, al armatei sale, Traian se afla, practic, în primăvara anului 102, în situaţia de la începutul războaielor de cucerire a Daciei.”(Istoria Militară a Poporului Român,p.165)

În vara anului 102, un asediu intens al arcaşilor sirieni şi a cavaleriei maure a determinat geto-dacii să se retragă spre munţi. Retragerea s-a soldat însă cu o mare pierdere pentru Decebal şi pentru daci deopotrivă. A fost capturată sora lui Decebal de către guvernatorul Moesiei L. Maximus, care l-a pus la grea încercare pe rege. „Această persoană cu figura destul de tânără, mergând cu o graţie demnă, ţinea un prunc la sân, în vreme ce cu mâna dreaptă schiţează un răspuns la saluturile ce i le adresează femeile din cortegiul său… Costumul lor constă într-un fel de cămaşă cu mâneci şi cu poale lungi până la glezne, iar părul le e strâns sub o basma.” (Dio Cassius, Istoria romană; Radu Vulpe, Columna lui Traian, Cimec, 2002, p. 41)

Regele Decebal a reuşit să-şi răscumpere cu aur greu, sora şi nepotul, iar pe deasupra a fost obligat să-şi trimită mezinul-prinţ ca ostatic în Roma păgână. Tot Dio Cassius, ne relatează insuccesul lui Traian în campaniile din 101 şi 102.

„Fără a fi cucerit nici o cetate dacică importantă în anul 101, câştigând simbolic bătălia de la Tapae ca urmare a retragerii dacilor, Traian se găsea la începutul primăverii anului 102 cu provinciile Tracia şi Moesia Inferior devastate. Intervenţia directă, disperată a împăratului Traian a fost salvatoare pentru el şi ce i-a mai rămas din armată. În mod dureros după bătălie, ca urmare a pierderilor suferite de armata romană, Traian şi-a sfâşiat hainele.” (Călugărul Xiphilinus din Trapezunt a copiat şi a rezumat cărţile lui Dio Cassius, făcând şi corectura episodului sfâşierii hainelor lui Traian, cf. Dan Oltean, Regii Dacilor şi războaiele cu romanii, Deva, 2012, p. 480)

Ce ne facem cu unii/ mulţi istorici/ academicieni din România? (cetăţeni), care n-au fost/ nu sunt de acord cu insuccesul campaniilor militare romane din anii 101-102, fiindcă îşi pierde din accent romanizarea, pe care ei au insuflat-o posterităţii alături de confraţii prolatini din afară/ dinlăuntru, fidelii Romei şi ai catolicismului papistaş.

Marele Erou, marele Rege Decebal, marea Oştire dacă şi aliaţii lor nu numai că n-au fost înfrânţi în războaiele romane din anii 101-102, dar Dacia Mare a devenit însă şi mai MARE prin bravii Eroi ce vor intra în legendă şi Martirii ce urcă la ceruri.

O caracteristică aparte a arhistrategului rege Decebal a fost trecerea rapidă de la acţiunile militare din zona muntoasă la cea de câmpie pe spaţii întinse şi invers, folosind tactici diverse, care i-au asigurat avantajul, înspăimântându-l pe vrăjmaş, precum atacuri rapide, ambuscade, dese hărţuiri, incursiuni favorabile, distrugeri.
„În desfăşurarea generală a celor trei campanii s-a asigurat o îmbinare activă a acţiunilor trupelor cu cele ale populaţiei, legiunile romane fiind nevoite să înfrunte rezistenţa întregului popor dac.” (Istoria Militară a Poporului Român…, p.168)

Războaiele romane dintre anii 101-102 d.Hr., împotriva dârjilor viteji daci şi ai aliaţilor acestora au pus într-o lumină strălucitoare DACIA MARE, care prin potenţialul economic, prin popor, prin nivelul militar ridicat, prin îndârjirea de a lupta până la capăt pentru libertatea, credinţa, demnitatea lor şi printr-o diplomaţie rafinată, au arătat lumii pe marele Rege dac, care a luptat de la egal la egal cu invadatorul roman, mult mai numeros şi destul de experimentat în războaiele de jaf şi cucerire.

Hotarele Daciei Mari au stat cu privirea roată cât Cerul albastru, în frăţeasca lor veghe geto-dacă, îndemnând Istrul şi Oltul, Nistrul şi Prutul, Argeşul şi Mureşul, Jiul şi Crişul, toate fiinţele străbune, Apele, Munţii şi Codrul la ruga de foc pentru Pământul strămoşesc, sfânt, apărat cu jertfă curată de sânge de LUPUL CARPATIC.

Lasă un răspuns