S-au scurs atâtea zile și nopți de când a început iadul să-și facă prezența pe pământ. Ceas de ceas, fără întrerupere, asupra țării vecine, Ucraina, s-a abătut ploaie de rachete și de bombe. Oraș după oraș a fost supus tirului infernal. Au fost transformate în moloz clădiri oficiale, case particulare, școli, spitale, grădinițe, azile, muzee, biblioteci, teatre, biserici și tot ce s-a nimerit. Bijuterii de orașe de până mai ieri, – și citez în primul rând Kievul -, sunt astăzi peisaje înspăimântătoare.
Puțini mai sunt printre noi românii de azi, care au trăit nenorocirile celui de-al doilea Război Mondial. Ani de-a lungul mi-au povestit mulți dintre participanții la războiul de atunci cum a fost pe front și în spatele frontului. Am încercat de fiecare dată să-mi imaginez pe baza celor relatate de acei oameni, dar îmi dau seama cât de departe am fost. Am văzut numeroase filme de război, am văzut reportaje de pe teren din timpul unor conflagrații din diferite locuri de pe pământ. Filmele au reconstituit, atât cât au putut, evenimentele respective; reportajele au redat mai mult sau mai puțin faptele în toată amploarea și cruzimea lor. Nu-mi amintesc să fi văzut însă undeva ceea ce mi-a fost dat să văd zilele acestea în Ucraina!
Erau momente, când aveai impresia că arde cerul și pământul într-o singură vâlvătaie, pe ritmuri de bubuituri asurzitoare. Mașina de război toca-toca într-una clădiri și oameni, vieți și valori materiale și spirituale. Era un adevărat miracol, când vedeai în scurtele pauze ale bombardamentelor, oameni ieșind din buncăre și adăposturi, din stații de metrou și din beciuri, repezindu-se spre proaspetele dărâmături și încercând să scoată nefericiții vii sau morți din moloz, adunând morții și răniții de pe străzi.
Era un miracol să vezi un președinte și un guvern luptând pe baricade, alături de soldați și de civili cu o vitejie și o înverșunare, pe care le credeam demult dispărute de la oamenii zilelor noastre. Era o minune să vezi acea mână de om, Marele Președinte Zelenski, încurajându-și poporul, asigurându-i pe cei fără de nădejde că nu-i totul pierdut, că victoria va fi a lor. În zâmbetul lui dureros de trist se înfiripa nădejdea unui popor întreg. Minune adevărată a fost puterea acestui om de a concentra toate resursele umane în lupta pentru libertate, pentru viață. Minune a fost curajul și vitejia poporului ucrainean de a-și apăra țara. Cu armele, cu ce-au avut la îndemână, ba chiar cu mâinile goale, ucrainenii s-au opus cu înverșunare invadatorilor. Era înfiorător și măreț în același timp să vezi oameni de prin sate blocând cu trupurile lor drumurile în fața tancurilor, așteptând în genunchi să fie striviți de mașina infernală.
Am citit multe despre bejeniile din alte veacuri, când oamenii fugeau înnebuniți de acasă de teama invadatorilor. Nu credeam că voi avea prilejul să mai văd asemenea scene în veacul al XXI-lea. Și totuși! Aproape un milion de ucraineni s-au îndreptat cu disperare spre România și spre Polonia. Unii veneau cu trenurile, alții cu mașinile, alții pe jos. Femei, bătrâni și copii luau drumul pribegiei. Lăsau în urmă munca de-o viață, tatăl, soțul, fratele sau fiul și fugeau cu ceea ce era pe ei. Aveau în spate moartea, iar în suflet speranța. Cozi ce se întindeau de-a lungul multor kilometri așteptau să treacă de punctele vamale și să-și vadă visul cu ochii: salvarea. Nu aveau haine suficiente, nu mai aveau mâncare, era ger, ba chiar zăpadă, copiii urlau de foame și de frig, de frică, întrebau de tați, de frați. Erau mulți bolnavi, care își întrerupseseră tratamentele și procedurile medicale. Erau copii bolnavi de cancer sau de alte boli în fază terminală. Doamne, Doamne, Doamne, câtă jale!
În iadul acela care părea interminabil, niște îngeri cu chip de oameni îi așteptau pe cei plecați în pribegie la graniță. Instalaseră bucătării mobile, de unde le dădeau mâncare caldă, instalaseră corturi încălzite, le dădeau haine, medicamente și ce aveau nevoie. Unii erau angajații unor instituții și asociații umanitare și medicale, alții voluntari, alții simpli particulari. Biserica le-a oferit locurile de cazare ale mănăstirilor din Moldova, parohiile din zonă le-au oferit case de creștini, mulți patroni le-au oferit locurile de cazare din hoteluri și pensiuni particulare. Între bejenari nu erau numai ucraineni, ci și oameni de diferite etnii, care se aflaseră în Ucraina cu diferite prilejuri, mai cu seamă studenți din lumea întreagă. Nu conta, așa cum nu avea importanță nici faptul că nu erau toți creștini. În fața morții, a suferinței și a nevoii nu se ținea cont decât de faptul că toți erau legați de același numitor comun: omenia.
Era o adevărată minune să auzi că din multe țări și colțuri ale lumii vin ajutoare de tot felul spre Ucraina. Lumea nu rămânea indiferentă față de tragedia și lupta acelui popor. În marile orașe ale lumii aveau loc zi de zi manifestații de solidaritate, la care participau sute de mii de oameni. Lumea se dovedea a fi indignată și revoltată de cele ce se întâmplau în Ucraina, de drama poporului ucrainean. Mai puțin interesau în momentele acelea motivațiile politice ale unei părți sau alteia, esențialul era viața, pacea și libertatea. Conducătorii statelor s-au solidarizat și ei și au impus tot felul de sancțiuni și restricții invadatorilor, doar-doar îi vor determina să se oprească. Distanța până la punctul de declanșare al unui nou război mondial era de câțiva centimetri.
Toate aceste fapte dovedesc cu prisosință că Răul are zilele numărate, că Binele are sorți de izbândă.
Laudă poporului ucrainean pentru curajul și vitejia cu care și-a apărat țara; cinste popoarelor român și polonez pentru omenia și ospitalitatea cu care au primit pe fugari. Cinste tuturor oamenilor și popoarelor de pe pământ, care au contribuit cu ceva, cât de puțin, la oprirea războiului, la restabilirea păcii, la alinarea suferințelor. Dumnezeu să le rânduiască pe toate, așa cum știe El mai bine!
Ucrainenii au dat o lecție de patriotism lumii întregi. Cu acest prilej s-a putut vedea care-i deosebirea dintre patrioți și globaliști. Patrioții ucraineni au luptat pe viață și pe moarte să-și apere țara și valorile ei; globaliștii ar fi fost asemenea țiganului din cunoscuta snoavă românească: „- Măi țigane-ți arde satul!” „- Treaba mea, mă mut în altul!” Abia în momente atât de grele ca cele pe care le traversăm alături de vecinii ucraineni ar trebui să ne întrebăm mai bine cine are interesul să promoveze concepția globalistă și disprețuirea convingerilor patriotice. Lecția ucraineană are și alte dimensiuni pentru noi. Ei și-au păstrat armata și stagiul militar obligatoriu. În felul acesta cea mai mare parte a populației a avut noțiunile elementare privind folosirea armelor, apărarea, camuflarea și toate celelalte care privesc instrucția militară. Să mai adăugăm și faptul că armata era și o școală de viață! Înainte de 1989 se promova și la noi teoria intitulată „Lupta întregului popor”. Era și o revistă cu acest nume. Lecția ucraineană ne dovedește cât de utilă este o asemenea pregătire minimă a populației pentru apărarea civilă.
Înainte de a ne apăra alții, trebuie să ne apărăm noi înșine.
