Se face tam-tam pe marea cultură rusă. Adică, reneagă-ți mamă, tată, reneagă-ți patrie adorată, dar sub nici un chip să nu te atingi de marea cultură rusă. Toba mare, din piele de câine, o bat cu zel tot soiul de personaje-trompetă. Unii dintre evghenicoșii suflători nu-s de pe toate drumurile: au avut pe mână chiar și câte un minister ori alte dregătorii, sunt profesori de toate manualele, inclusiv de maculator, ca să nu mai vorbim de ghicitorii în culoarea nisipului. Între altele, își ornamentează micul delir pro-rus și cu câte un zuluf musai în englezește. Chiar se rățoiesc de teamă că demersul lor e pe cale de a nu convinge pe nimeni că, totuși, Pușkin, Tolstoi, Dostoievski și celelalte genii, mari și mai mari, de la Răsărit, nu au compus direct în limba lui Shakespeare. Acești gonaci, acoperiți de mantaua lui Putin, jubilează că se cunosc și se firitisesc înde ei, precum odinioară – până la un punct – H. Barbusse, R. Roland, L. Aragon, N. Beloiannis, nefericitul Panait Istrati și toată stânga cominternistă, internaționalistă ori cum s-a mai numit ea.
Așadar, poate să se scufunde și pământul, nu vă atingeți nici cu vorba și nici cu privirea de marea cultură rusă! Bine! Am însă o întrebare: cum este posibil ca un popor – deținător de hotare monstruos de întinse -, beneficiar al unei culturi atât de mărețe, să se dovedească, de secole, atât de needucat, de necivilizat, de barbar? Desigur, nu întregul popor… O cultură atât de mare să aibă oare menirea doar să întunece mintea urmașilor lui Ivan cel Groaznic? Să nu fi auzit nici Putinică, și nici acoliții lui, că marea literatură rusă, bunăoară, a ieșit de sub mantaua lui Gogol? Ceea ce se întâmplă acum în Ucraina se pare că chiar le este străin acest adevăr, dacă se poate spune așa. Să fi fost „marea cultură rusă” doar pentru export? Tot ce se poate. Din păcate, în măsură apreciabilă, ea făcut parte, alături de biserica rusă, din falanga devastatoare a mereu biruitoarei armate rusești, indiferent cum s-a numit ea și pe ce front a luptat. Îmi pare rău să spun că, de pildă, alături de N. I. Danilevski, autorul cărții „Rusia și Europa”, genialul autor al „Demonilor” a fost unul dintre stâlpii panslavismului. Se susținea în epocă: „Rusia tânără, sănătoasă, cu principii morale și religioase solide și viguroase, trebuie să dea o nouă îndrumare lumii, ca o forță în posesia unui adevăr nou pentru Europa, să-i impună adevărul etern: Rușii sunt un „popor theofor” – expresia lui Dostoievski”. A rămas ca un veritabil reper al acestei ideologii „succesul răsunător pe care l-a avut predica lui Dostoievski pentru eliberarea slavilor de sub jugul turc și pentru ocuparea Constantinopolului și a trecătorilor de către ruși”. Nu este cazul să amintim părerile lui Pușkin despre români…
Îmi vin în gând vorbele lui George Coșbuc: „Rusul îți intră în casă și se înclină la icoane, dar cu ochii e sub laviță. De câte ori au purtat rușii războaie cu turcii, ziceau că le poartă pentru ușurarea sorții creștinilor stăpâniți de turci, și e lucru de mirare că totdeauna se mulțumeau să facă o pace cu turcii pentru o bucățică de pământ ruptă dintr-o țară creștină.
Nu s-au bătut niciodată… de dragul creștinilor, cum nu aleargă lupul la miel cu gândul să-i arate drumul către stână. Iar când am vrut să sărim asupra turcului, ca să ne dea ce a fost al nostru, rușii ne-au oprit, zicând că au să scoată ei de la turc ceea ce dorim. Iar cum ne-au scos și cum ne-au dat, e mărturie fapta lor, căci după război ne-au luat și ceea ce ne-au lăsat turcii… ne-au rupt o bucată din țară!”, aluzie la Războiul de Independență și răpirea sudului Basarabiei.
Aceleași trompete pro-rusești susțin de-a dreptul agresiv că „nu e momentul” să se amintească acum de Nordul Bucovinei, de sudul Basarabiei, de Ținutul Herței, de Insula Șerpilor. Cine stabilește când este momentul? Arzându-i casa și fiind alături de el cu găleata ca să-l ajuți să-și stingă incendiul, este posibil ca vecinul să te asculte spunându-i și despre greșelile pe care le-a comis față de tine. Când va fi cu sacii în căruță, îți va întoarce spatele. Cu întreaga lui cultură măreață. Un pantof care a apucat să calce strâmb nu se va îndrepta niciodată de la sine… Cine își închipuie că va exista vreodată în Rusia „Despărțirea de Matiora” – vă amintiți de Valentin Ras-putin? – ori doarme, ori a băut rusește.
Un articol de Mihai Ogrinji
Lasă un răspuns