Anastase Dragomir (n. 1896 – d. 1966) a fost un inventator român din domeniul aviației care a inventat o variantă a scaunului ejectabil și cabina catapultabilă de la avioanele supersonice. El s-a născut la data de 6 februarie 1896 la Brăila, într-o familie cu şase copii. A făcut şcoala în oraşul natal şi a urmat cursurile Politehnici, fiind pasionat de aviaţie. El a fost marcat de decesul lui Aurel Vlaicu în timpul zborului efectuat în 1913 cu scopul de a traversa Carpaţii. Evenimentul tragic a stat la baza dorinţei sale de a dezvolta diverse sisteme de siguranţă pentru piloţi, iar pentru a-şi pune ideile în practică a plecat la Paris, unde s-a angajat la mai multe fabrici de avioane. Primul pas către invenţia sa l-a făcut în 1928, în Franţa. Astfel, pe 3 noiembrie 1928 a depus cererea de brevet numită „Nouveau système de montage des parachutes dans les appareils de locomotion aérienne”. În realizarea invenţiei, Anastase Dragomir a fost ajutat de un alt român, Tănase Dobrescu.
Aşa cum era descrisă în brevetul obţinut în aprilie 1930, invenţia însemna „un nou sistem de paraşutare din aparatele de locomotie aeriană, fiecare pasager având o paraşută proprie care permite, în momentul critic, eliberarea acestui ansamblu de avion, astfel încât paraşuta, împreuna cu pasagerul instalat pe scaun, să treacă printr-o deschizătură a podelei“ (Brevet nr. 678.566 din 2 aprilie 1930, dar cu prioritatea patentării datată anterior la 3 noiembrie 1928, data depunerii cererii de brevetare – FRD678566 19281103). Invenția consta dintr-o așa numită celulă parașutată, un scaun detașabil și ejectabil vertical (prevăzut cu două parașute) dintr-o aeronavă sau din orice tip de vehicul, conceput a fi folosit doar în cazuri de urgență, și care reprezenta o versiune timpurie, dar suficient de sofisticată, a actualelor scaune ejectabile. Brevetul prevedea că acest ansamblu de celulă-parașută să aibă mai multe comenzi, manevrabile de către pilot.
Era menită să ofere un plus de siguranţă piloţilor şi pasagerilor aparatelor de zbor. Invenţia românului nu s-a bucurat într-o primă fază de succes în rândul companiilor aviatice care s-au ferit să investească în sistemul său. Abia după îndelungi insistenţe, românul a reuşit să obţină finanţarea necesară pentru construirea cabinei catapultate. Sistemul costisitor la acea vreme a fost construit în mărime naturală după planurile românului abia în 1929. Invenţia a fost experimentată pe 28 august 1929 în apropierea aeroportului Orly, Paris. Cabina catapultabilă a fost monată într-un avion Farman pilotat de aviatorul Lucien Bossoutrot, care la acea vreme deţinea recordul de durată a unui zbor fără escală. Prima punerea în practică a invenţiei a fost un succes total, numele românului ajungând cunoscut în toată lumea aviaţiei.
Întors în România, cu ajutorul căpitanului Constantin Nicolau, Dragomir repetă demonstraţia cu cabina catapultabilă în 26 octombrie 1929 pe Aeroportul Băneasa din Bucureşti, cu ajutorul unui avion Avia. încercarea dovedindu-se şi în ţară un succes. Anastase Dragomir a preferat să rămână pe mai departe în România pentru a-şi perfecţiona sistemul de salvare. El a introdus o serie de factori, cum ar fi rarefierea aerului la peste 4.000 de metri altitudine, scăderea drastică a temperaturii într-o astfel de situaţie sau curentul de aer cu forţa de trei tone care izbeşte pilotul care se catapultează dintr-un avion care zboară cu 1.000 de kilometri pe oră. Câţiva ani buni şi-a continuat cercetările şi în 1950 a obținut un nou brevet, românesc, cu nr. 40658/1950, pentru invenţia „Celula paraşutată“. În brevet, invenţia era descrisă astfel: „folosirea unui spătar curb de glisare pentru ejectarea cabinelor, fie pe jos, fie pe sus, folosirea unei cabine etanşe sau semietanşe, în funcție de efectuarea zborului la anumite înălţimi, şi folosirea pentru cabinele semietanşe a unui dispozitiv mecanic care să permită, în caz de nevoie, debitarea oxigenului și aerului necesare vieţii“. Şi-a continuat demersurile care vizau construirea în România a unui avion de transport echipat cu cabine catapultabile pentru pasageri.
Zece ani mai târziu, în 1960, Anastase Dragomir a mai obţinut un brevet românesc pentru o aeronavă de transport echipată cu mai multe cabine ejectabile pentru salvarea pasagerilor (un sistem care prevedea cabine catapultabile pentru fiecare pasager; brevet românesc nr. 41424 din 1960). Invenţiile lui Anastase Dragomir au fost folosite de armata americană. Inginerii din America au reuşit să ducă la un al nivel demersurile românului, având resurse financiare mai mari, şi au transformat cabina catapultantă într-un veritabil scaun ejectabil. Scaunul ejectabil care a plecat de la ideea românului a fost aplicat, mai târziu, pe avioanele supersonice militare. Anastase Dragomir a murit la vârsta de 70 de ani, în 1966.
Nu trebuie să facem confuzie cu invenția românului Justin Capră și care în 1956, când avea doar 23 de ani, a realizat primul rucsac zburător, un aparat individual de zbor care se găseşte expus la Muzeul Tehnic „Dimitrie Leonida” din Capitală (nu a intrat niciodată în producția de serie). Ideea va fi brevetată șapte ani mai târziu, de către americanii Wendell Moore, Cecil Martin și Robert Cumings, în SUA. În prezent cu un alt model de astfel de rucsac zburător se deplasează soldații Marii Britanii, dar și astronauții în afara navelor spațiale. Numele lui Anastase Dragomir a intrat în istoria ştiinţei şi tehnicii internaţionale, după ce românul a perfecţionat acest sistem de catapultare verticală pentru salvarea piloţilor şi a pasagerilor în caz de accidente aviatice. El a inventat scaunul ejectabil, folosit și astăzi de piloții avioanele supersonice. Acesta a salvat mii de vieți ale unor oameni îndrăzneți, pionieri ai spațiului și ai vitezelor supersonice.
Lasă un răspuns