Istoria evreilor și holocaustul – o prioritate în politica educațională a statului român?! (1)

După ce elita intelectuală a poporului român, creatoare de doctrină și ideologie națională și afirmată ca factor dinamic în toate procesele de propășire a neamului românesc, a fost înlăturată din curricula școlară postdecembristă și programele naționale de culturalizare, După ce figuri emblematice, întipărite în memoria poporului român prin actele lor de vitejie, devotament, cutezanță, dragoste și sacrificiu pe altarul cauzei naționale au ajuns, prin stigmatizare, să nu mai fie rostite în spațiul public, După ce, prin invocarea unor stranii motive ideologice, ni s-a interzis chiar și omagierea unor oameni de știință români, cu contribuții remarcabile la tezaurul cultural și științific al umanității, adevărate simboluri ale prestigiului intelectual al poporului român, După ce, printr-un vid legislativ anume programat a fost expus jafului și înstrăinării patrimoniul etno-cultural, inclusiv arhive importante pentru întărirea și afirmarea adevărului istoric despre neamul românesc, După ce s-au înlăturat piedicile juridice împotriva actelor de defăimare a țării și națiunii, După ce s-au adoptat legi care interzic românilor să aibă opinii considerate deranjante pentru etniile conlocuitoare, După ce s-a reușit introducerea în curricula școlară a disciplinei de studiu „Istoria Evreilor. Holocaust”, în timp ce Istoria românilor este treptat înlăturată din învățământ, iar elevii, în loc să cunoască faptele mărețe din trecutul poporului nostru sunt otrăviți cu informații defăimătoare, mistificate și culpabile cu scopul de a le inocula un sentiment de rușine față de strămoșii lor, După ce reprezentanți din vârful ierarhiei guvernamentale au devenit agenți ai curentului de culpabilizare a poporului român pentru fapte istorice mistificate, așa cum s-a întâmplat în ziua de 30 iunie 2021, când în Parlamentul României, într-o ședință festivă consacrată comemorării pogromului de la Iași din 1941, vorbitorii au pus exclusiv pe seama poporului și a statului român această operațiune criminală, deși Germania și-o asumase oficial încă din 1959, După ce primul ministru al României și președintele Camerei Deputaților, în ziua de 28 noiembrie 2021 n-au rostit nici un cuvânt de evocare a actului unirii Bucovinei cu România, fapt istoric petrecut în urmă cu 103 ani, dar, în schimb, au oficiat, chiar în aceeași zi, sărbătoarea de Hanuka, După ce în urmă câțiva ani din cărțile de identitate românești au dispărut numele părinților și o tentativă recentă de a se șterge și simbolul național, respectiv tricolorul, a fost oarecum descurajată dar încă nu abandonată, După ce economia, ca bază existențială și garanție pentru dezvoltarea și progresul poporului român a fost acaparată de străini și „reformată” după interesele lor, încât peste cinci milioane de fii ai acestui pământ au trebuit să ia drumul străinătății, pribegind prin lume și pierzându-și obârșia,

Urmează, oare, ca tinerii acestui spațiu geografic numit carpato-danubiano-pontic, într-un viitor nu prea îndepărtat, să nu se mai numească Ion, Gheorghe, Vasile, Maria, Marian, Elisabeta, Viorica ci Eliezer, Abel, Araon, Isaak, Jamil, Abigail, Ayala, Sarah?

Nu-i o întrebare cu substrat antisemit. Românii au dat dovadă întotdeauna de toleranță, ospitalitate și umanism față de cei care s-au așezat în vatra lor strămoșească, le-au permis să-și trăiască viața după cutumele și obiceiurile lor, să-și practice propria religie, oferindu-le chiar și ocrotire celor prigoniți în statele din care s-au refugiat. Asta o știu și o afirmă inclusiv ilustre personalități reprezentative ale comunității evreiești din România, martori la dramaticele evenimente din timpul celui de-al doilea război mondial.

Ținem să-i asigurăm pe reprezentanții de astăzi ai evreilor din România că sentimentele de prețuire ale românilor față de ei nu s-au schimbat și, prin urmare, încercarea noastră de a ne explica anumite acțiuni pe care le întreprind lideri de-ai lor nu trebuie să le provoace îngrijorare. După cele întâmplate și prezentate în sinteza de mai sus, cred că îngrijorați ar trebui să fim noi, românii.

Prioritățile Parlamentului României în perioade de criză

România și chiar întreaga umanitate traversează o perioadă acută de criză pandemică, lumea este extrem de îngrijorată de o realitate din ce în ce mai sumbră și o perspectivă ce se întunecă de la o zi la alta. Potrivit informațiilor oficiale, atenuate sau amplificate de mass media, după cum le sunt și ei „orientările”, mascate de așa zisa „independență” jurnalistică, peste această criză se suprapun cu o amplitudine înspăimântătoare alte prognoze sinistre ca penuria de alimente, energie, resurse financiare, iar de ceva timp amenințătorul război din spațiul geopolitic în care se află și România, război ipotetic deocamdată în care taberele încă nu sunt clar definite. Oricum zăngănitul armelor devine din ce în ce mai asurzitor, declarațiile mai vitriolate, mișcările de trupe și tehnică militară din ce în ce mai accelerate și mai ample.

Contrar unei conduite guvernamentale firești în astfel de situații, constând în atenuarea diferendelor politice și canalizarea energiilor spre găsirea celor mai potrivite soluții pentru depășirea acestor stări de recesiune, soluții așteptate de populație, „organul reprezentativ suprem al poporului”, în speță Parlamentul, adoptă acte normative, nu numai străine de problemele vitale cu care se confruntă societatea, dar, în mod straniu, adâncesc criza în loc s-o amelioreze, de parcă cineva intenționat ar urmări un astfel de scop.

O privire retrospectivă asupra producției legislative din ultimii 32 de ani ne arată că nu în puține cazuri, legi discutabile din punct de vedere al interesului național și, prin urmare, lipsite de agrement popular, au fost trecute prin „forul legislativ” tocmai în perioade de criză sau când opinia publică fusese sedusă de evenimente mai atractive ori cu mai mult impact mediatic decât activitatea guvernamentală.

Un bilanț ar fi uluitor, imposibil de realizat exhaustiv și fără riscul de a nu fi suspectat de partizanat. Însă exemplele ne stau la îndemână, iar efectele acestor legi confirmă din plin și motivul pentru care s-a recurs la o tactica de adoptare ferită de ochiul opiniei publice sau care să împiedice vreun gest de opoziție din partea adversarilor politici. Din trecutul ”reformator” postdecembrist dăm doar ca exemplu Legea 555 din 2 decembrie 2004 privind unele măsuri pentru privatizarea Societății Naționale a Petrolului „Petrom” – S.A. București, beneficiar fiind compania OMV AKTIENGESELLSCHAFT din Austria. Conținutul legii constă într-o transpunere a clauzelor contractului cu același titlu, ceea ce din punct de vedere juridic reprezintă un nonsens. Validitatea unui contract este condiționată în primul rând de conformitatea clauzelor sale cu legislația aflată în vigoare. Ori, prin art. 3 al legii în discuție se aprobă acest contract, adică i se conferă validitate, deși multe clauze din conținutul său erau nelegale. Deci avem de-a face cu un dispreț condamnabil față de un principiu juridic valabil încă de pe vremea romanilor. Clauzele contractului fiind păguboase pentru statul român, iar legea contrară unei ordini juridice firești, s-a ales ca moment de adoptare perioada când se închega o nouă echipă de guvernare, după alegerile din noiembrie 2004, deci în ultimele zile de mandat ale vechiului parlament, când aleșii numai la asta nu se gândeau.

Nici perioada actuală, când societatea trece printr-o multiplă criză existențială, n-a fost ignorată de „structurile de putere” din organica statului, ca oportunitate pentru trecerea prin Parlament a mai multor legi, proiecte care în tentativele anterioare au provocat reacții de împotrivire, în mod deosebit din partea opiniei publice, pentru că opoziția parlamentară, doar cu câteva voci singulare și ușor de neutralizat, este departe de a-și exercita cu eficiență rolul de ponderator al excesului de putere.

Exemplul privind controversata lege cu educația sexuală în școli, începând cu clasele primare, dacă nu chiar de la grădiniță, este mai mult decât edificator. În 2020, în plină criză pandemică, din care, după cum se știe, încă n-am ieșit, „structura de putere” a statului tocmai la asta s-a gândit, respectiv că ar fi momentul să treacă prin parlament această lege, după mai multe tentative anterioare nereușite. Nu încercăm să ne plasăm în vreo tabără, pro sau contra, ci doar atât să întrebăm: chiar era atât de necesară această lege, acum când societatea este confruntată cu probleme atât de grave și elevii își petrec mai tot timpul, uneori fără nici un control, în fața calculatorului, în așa zisele cursuri online? Cine a urmărit „crâncena” încleștare pe acest subiect a putut constata pe ce poziții se situează actorii procesului legislativ și cum s-ar explica prezența lor într-o tabără ori alta sau, mai direct, cât de sincere, motivate și originale le sunt opiniile și acțiunile.

În urma dezbaterilor parlamentare s-a ajuns la o formulă de compromis, respectiv să înlocuiască sintagma „educație sexuală” cu „educație sanitară”. Președintele însă a respins legea de la promulgare, deranjat fiind tocmai de această înlocuire, el fiind partizanul „educației sexuale”, precum și a renunțării la acordul părinților pentru ca elevii să participe la astfel de cursuri. Pe această poziție s-a situat și ministrul educației, unul dintre inițiatorii legii, precum și parlamentarii USR. Exemplul dat nu privește esența și scopul acestui demers legislativ ci întărirea ideii că perioadele de criză pot facilita impunerea unor legi neagreate de popor, cu alte cuvinte nu transparent, când poporul ar putea cunoaște și înțelege scopul unor asemenea inițiative legislative, ci pe ascuns, tactică mai des utilizată de regimuri marionetă, precum este și cel din România de azi, cu toate că se legitimează a fi democratic.

Legea de care ne ocupăm în acest studiu vine să confirme și ea tactica adoptării în taină a actelor normative contrare interesului național și care, într-o procedură transparentă, cu o largă și explicită informare a publicului, n-ar fi ajuns până la faza publicării în Monitorul Oficial.

În primul rând, trebuie să subliniem că introducerea în curricula școlară a unei noi discipline este, potrivit art. 65, alin (4), din Legea Educației Naționale, de competența ministerului de resort, respectiv cel al Educației și Cercetării. A trebuit însă, după opinia noastră, să se suprapună peste această competență forța legii, întrucât disciplina în discuție prezintă riscul de a destabiliza planurile cadru și curriculumul școlar și, prin urmare, era de așteptat să întâmpine opoziția experților din minister.

O altă nedumerire spinoasă privește persoana Ministrului Educației, respectiv Cîmpeanu Sorin Mihai, inclus ca senator în grupul de inițiativă, alături de alte nume de vârf din ierarhia politică actuală. Este, credem, un alt aspect de tactică legislativă pentru ca procesul de adoptare să nu întâmpine nicio rezistență sau obstacol. Nu știm nici un gest, inițiativă sau punct de vedere din partea actualului ministru de reabilitare a istoriei românilor, ajunsă într-o stare deplorabilă de mistificare, incoerență și înstrăinare de trecutul onorabil și glorios al poporului român, dar, în schimb, manifestă un straniu interes pentru introducerea în curricula școlară a disciplinei cu denumirea „Istoria Evreilor. Holocaust” care reprezintă un nou și grav atentat asupra formării și educării tinerii generații în spiritul valorilor naționale, de respect și prețuire față de jertfa înaintașilor, a căror sacrificiu suprem stă la temelia României de azi.

Această lege a fost adoptată în procedură de urgență, cerință trecută olograf de inițiatori pe adresa de înaintare a proiectului către Biroul Permanent al Camerei Deputaților și acceptată fără nici un fel de explicații sau justificare. Desigur, criza multiplă prin care trece în prezent societatea ar necesita măsuri urgente. Dar ce soluții ar oferi această lege la problemele cu care se confruntă acum populația?! Absolut niciuna. Însă, din perspectiva inițiatorilor procedura de urgență a reprezentat o șansă în plus ca proiectul lor să devină lege. Parcurgerea unui proces normal de adoptare, cu examinarea proiectului de către toți factorii implicați în procedura legislativă, cu dezbateri, analize și examinări serioase din partea experților în materie, ar fi pus în dificultate inițiativa și ar fi redus substanțial șansa reușitei. Nu vedem să existe o altă explicație.

Într-adevăr, urmărind calendarul întregului parcurs al acestui proiect, ne permitem să constatăm că nu există precedent când o altă lege să fie adoptat într-un timp atât de scurt. Din data de 18.10.2021, când proiectul a fost înaintat către Camera Deputaților și până la publicarea în Monitorul Oficial (25.11.2021), operațiune care încheie practic procedura legislativă, n-au trecut decât exact 38 de zile. În acest timp, s-au obținut avize favorabile de la opt comisii de specialitate ale Camerei Deputaților, ca primă cameră sesizată, și ale Senatului, cameră decizională. Să nu omitem faptul că, așa cum se menționează pe portalul Camerei Deputaților, proiectul a făcut și obiectul unei „consultări publice”, fără însă a se primi vreo propunere sau sugestie. Despre ce „consultare publică” poate fi vorba când nici măcar parlamentarii n-au reușit să-i afle conținutul?! Dacă ar fi fost liberi să-l afle și dacă s-ar fi și străduit cât de cât, poate și cu sprijinul unor dascăli încă nemancurtizați, și-ar fi dat seama și ei că această lege este neconstituțională și reprezintă un atac virulent împotriva demnității, prestigiului și imaginii de popor blând, tolerant și ospitalier, cum s-au făcut românii cunoscuți în lume.

„Jur să respect Constituția…”

Potrivit art.70 din Constituția României, una dintre condiții pentru ca deputații și senatorii să intre în exercitarea mandatului constă în depunerea jurământului. Formula jurământului este stabilită prin Legea nr. 8 din 10 ianuarie 2002. Teza a doua din conținutul său este următoarea: „Jur să respect Constituția și legile țării”, teză întâlnită și în formula jurământului pe care-l depune președintele României și membrii guvernului (art. 82 și 104 din Constituția României), precum și procurorii și judecătorii (art. 34, alin. 1 din Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor). Dintre toate funcțiile enumerate mai sus cel mai mare risc pentru intangibilitatea Constituției îl prezintă cele care includ în competența lor atribuții normative, respectiv cele de parlamentari și de membri ai guvernului, precum și cele implicate într-o formă oarecare în procedura legislativă.

Cele mai frecvente încălcări ale Constituției se produc, așa cum arată practica legislativă, prin legi adoptate de Parlament și ordonanțe emise de Guvern. Cel puțin jurisprudența Curții Constituționale abundă în decizii prin care se constată acest lucru. Nu se exclud nici situațiile când, deși conținutul unor acte normative este vădit neconstituțional, totuși Curtea le constată ca fiind constituționale, putându-se lesne observa că în astfel de cauze intervin stranii interese personale, clientelare, politice sau cine mai știe de ce natură.

În asemenea situație ne putem întreba dacă pentru parlamentari mai are vreo importanță jurământul, de vreme ce „unica autoritate legiuitoare a țării” (art. 61, alin. 1 din Constituția României) din care fac parte, adoptă cu votul lor legi contrare Constituției. Cu alte cuvinte, votul lor reprezintă o încălcare directă a legii fundamentale, pe care au jurat s-o respecte.

Nu este exclus ca mulți dintre ei nici să nu conștientizeze încălcarea ce o săvârșesc, votând legi care, prin dispozițiile ce le conțin, sunt neconstituționale și pe care nici nu se mai străduie să le cunoască, respectiv să le studieze și să constate, prin raportare la dispozițiile constituționale, dacă sunt sau nu în acord cu acestea. Asta se întâmplă, după cum bine se știe, atât din cauza unei precare culturi și educații civice, al unei mentalități funciare cu privire la importanța Constituției în organizarea și funcționarea statului, al unei prea strânse legături de dependență față de liderii politici, legătură care nu le mai permite să aibă o gândire liberă, o judecată și opțiune proprie, după cum le-ar dicta conștiința.

Încălcând Constituția, ei își încalcă și jurământul, iar încălcarea jurământului este, dacă vreți, un delict foarte grav, un delict de conștiință, numit sperjur, delict care, din păcate, nu este incriminat și sancționat în dreptul român.

Pe un asemenea fond de iresponsabilitate parlamentară și multiple interese tentaculare din zona puterii, generate de scopuri vădit antiromânești, s-a putut strecura, fără nicio piedică, până la faza finală de publicare în Monitorul Oficial, și proiectul legii de care ne ocupăm în acest studiu.

A respecta Constituția înseamnă și a acționa împotriva actelor de încălcare a dispozițiilor ei, iar o modalitate pusă la dispoziție chiar de Constituție constă în sesizarea Curții Constituționale când se produc astfel de delicte. Astfel, potrivit art. 146, alin (1) din Constituție Președintele României, președinții celor două camere ale Parlamentului, Guvernul, Înalta Curte de Casație și Justiție, Avocatul Poporului, un număr de cel puțin 50 de deputați și cel puțin 25 de senatori sunt împuterniciți să sesizeze Curtea Constituțională despre adoptarea unor legi care conțin încălcări ale dispozițiilor constituționale. Ținem să subliniem că acest atribut nu este facultativ. Obligativitatea lui rezultă tocmai din angajamentul de a respecta Constituția, asumat prin jurământ de către toți cei care ocupă funcții în organica autorităților enumerate mai sus. Sesizarea trebuie făcută înainte de promulgarea legii. Termenul de promulgare este, potrivit art. 77, alin. (1) din Constituție, de cel mult 20 de zile de la primire. Asta nu înseamnă că președintele poate să promulge legea imediat ce o primește, întrucât, procedând astfel, nu mai lasă timp celorlalte autorități enumerate mai sus s-o examineze și eventual să procedeze la sesizarea Curții Constituționale dacă se constată aspecte de neconstituționalitate.

În cazul legii de care ne ocupăm în acest studiu ne permitem să constatăm că președintele a manifestat o oarecare grabă. Legea i se trimite în data de 19.11.2021 și decretul de promulgare poartă dată de 25.11.2021. După cum vom încerca să demonstrăm în cele ce urmează, legea în discuție contravine mai multor articole din Constituție și, cu toate acestea, nicio o autoritate din cele enumerate mai sus n-a procedat la sesizarea Curții Constituționale. Și acest fapt ne îndreptățește să credem că întregul proces legislativ prin care s-a putut adopta o asemenea lege s-a aflat sub controlul inițiatorilor și a fost dirijat în așa fel încât să se evite orice piedică.

Aspecte vădit neconstituționale

Precizăm că, prin întregul ei conținut, această lege nesocotește mai multe articole din Constituția României, iar în situația când se va trece la aplicarea dispozițiilor ei, este de așteptat să se producă grave tulburări în procesul de învățământ, afectând dezvoltarea psiho-emoțională a tinerilor și substanța lor identitară.

În primul rând, potrivit art. 2 din Constituția României „suveranitatea națională aparține poporului român”, iar organele sale reprezentative, în speță Parlamentul, sunt doar mandatate să exercite prerogativele de suveranitate. Mai concret, atributul legislativ al Parlamentului ca „organ reprezentativ suprem al poporului și unică autoritate legiuitoare a țării” (art. 61, alin. 1) nu este unul nelimitat, adică nu-i este permis să legifereze în mod arbitrar. Dacă se procedează așa înseamnă că România nu mai „este stat de drept, democratic și social” și, deci, această trăsătură, prevăzută la art. 1, alin. (3), devine una pur formală. În speță nu există nicio dovadă că legea în discuție ar fi fost mandatată de popor, ea nu se regăsește, nici măcar ca idee, în vreun program politic pe care electoratul să-l fi agreat cu votul său. În susținerea ideii că adoptarea acestei legi s-a făcut printr-un exces de putere din partea Parlamentului, care, ca organ reprezentativ, este doar depozitarul temporar al puterii și nu titularul ei, invocăm și prevederile art. 69, alin. (1), potrivit căruia „în exercitarea mandatului, deputații și senatorii sunt în serviciul poporului”. A fi în serviciul poporului nu înseamnă a acționa arbitrar, nu înseamnă a adopta legi pe care poporul nu le-a girat în nici un fel. Chiar și în lipsa unei consultări populare se poate înțelege că poporul n-ar fi mandatat Parlamentul să adopte o lege care să-i pună în primejdie valorile ce țin de spiritualitatea, cultura și etnicitatea sa.

În al doilea rând, art. 1, alin.(1) din Constituția României precizează că „România este stat național…” Această trăsătură nu-i una de conjunctură, iar valabilitatea ei nu se limitează doar la momentul când a fost adoptată constituția. Fundamentul acestei trăsături îl reprezintă continuitatea de viață materială, culturală, spirituală a poporului român în spațiul său de etnogeneză, spațiu din care doar o parte mai este astăzi cuprinsă în perimetrul statului român. Apoi, din structura populației, românii reprezintă, potrivit ultimului recensământ, o pondere de peste 80% și este de subliniat că în existența lor bimilenară, înfruntând politicile genocidare ale agresorilor străini, au reușit să-și mențină tot timpul o pondere majoritară. Caracterul național, atât de contestat de reprezentanții unor minorități, nu constituie un pericol pentru celelalte naționalități, în ceea ce privește păstrarea și dezvoltarea specificului lor etnic. A devenit proverbială toleranța și omenia seculară a poporului român față de cei care s-au așezat în decursul timpului în spațiul său de etnogeneză, iar astăzi România constituie un exemplu în Europa în ceea ce privește regimul juridic al drepturilor și libertăților de care se bucură toate celelalte naționalități, alături de cea majoritară.

Având în vedere această argumentație, atragem atenția că legea contestată pune în pericol caracterul național al statului român. Această trăsătură nu se rezumă doar la o statistică abstractă ci trebuie să se manifeste în cultura românilor, în viața lor spirituală, în atașamentul față de valorile care le definesc identitatea. Pentru că aceste valori țin în mare parte de tezaurul istoric moștenit de la înaintași, generațiile de astăzi și în mod deosebit tinerii trebuie educați în spiritul acestor valori. Această cerință derivă ca obligație pentru statul român și din textul art. 33, alin. (3), potrivit căruia el „trebuie să asigure păstrarea identității spirituale” și să sprijine cultura națională. Ori identitatea spirituală și cultură națională nu se pot dezvolta prin transplantul de valori străine în detrimentul celor autohtone. Deci, a introduce în curricula școlară, ca disciplină obligatorie, a istoriei Israelului, în detrimentul Istoriei românilor, atât de hărțuită și de mistificată în ultimii 30 de ani, este de natură să creeze confuzie în mintea tinerilor și chiar să le provoace resentimente. În aceste condiții, este de constatat că Parlamentul, prin adoptarea acestei legi împiedică statul român să-și execute obligația atât de clar definită în textul articolului citat mai sus. (va urma)

Un material documentar de Alexandru Amititeloaie

Lasă un răspuns